Irak. Strigoii dintre râuri

”Irakul e o nebunie a lui Churchill, care a vrut să unească două puţuri de petrol, complet separate – Kirkuk şi Mossul, alăturând trei entităţi diferite: kurzii, şiiţii şi sunniţi”. Nu există definiţie mai strălucită şi mi-ar fi plăcut să vă spun cui aparţine, însă nu mai ştiu. O port cu mine, aşezată lângă alte câteva jaloane memorabile care mi-au marcat drumul în Orient. (Şi apropo: ce altceva e Kuweitul – pe care Saddam l-a atacat furibund în 1990, după lungul război cu Iranul – decât un puţ de petrol?)

Preocupaţi de primăvara arabă, de escaladarea conflictului iraniano-israelian, de evenimentle din Libia, iar acum de războiul civil din Siria, am uitat Irakul cu strigoii lui. Ce-a rămas în urmă, în decembrie 2011, după ce bocancul ultimului soldat american s-a ridicat de pe fosta Mesopotamie (“ţara dintre râuri”)? Instabilitate, ură, violenţe, aproape un million de orfani şi spectrul unui iminent război civil.

La 20 martie 2003, ora locală 5:33, s-au auzit la Bagdad exploziile primelor bombe. Peste comorile Sumerului şi ale Babilonului, şuierau tomahawkurile. Niciodată ca înaintea războiului din Irak opinia publică din marele oraşe ale lumii nu s-a exprimat mai vehement. Începând chiar cu americanii: din februarie 2003, zeci de mii de oameni s-au adunat pe dealul Capitoliului (”o minoritate vocală”, au declarat atunci autorităţile), strigând: “Bombardaţi Texasul, au şi ei petrol!”, purtând pancarte cu textul “Oare Iisus i-ar bombarda?”. Conform sondajelor, ”minoritatea vocală” depăşea 60 la sută din numărul cetăţenilor.

Începea, în martie 2003, un război declanşat de o uriaşă minciună, pe care responsabilii de atunci, memorialiştii de astăzi, nu pot s-o justifice. (Armele chimice pe care le căutau Aliaţii în Irak, erau probabil cele pe care tot ei le vânduseră, când Saddam le-a exersat pe iranieni. Cât despre cele nucleare, israelienii bombardaseră în 1981 centrala nucleară din Osirak şi ar fi aflat primii dacă irakienilor le-ar mai fi crescut, între timp, alta). George Tenet, şeful CIA în 2003, dă vina pe alţii. Are pe cine: începând cu vicepreşedintele de atunci, Dick Cheney (care l-a îmbrobodit rău pe preşedintele Bush), şi terminând cu Douglas Feeith, Richard Perle, neobositul Paul Wolfowitz, adjunctul secretarului de stat al Apărării din administraţia Bush-Junior. (Urma să se găsească un ţap ispăşitor, în persoana zisului Scooter Libby, şeful de cabinet al lui Cheney, pe care destui jurnalişti au avut umorul inovoluntar de a-l numi ”eminenţa cenuşie a Administraţiei” sau chiar ”artizanul războiului din Irak”. Preşedintele Bush a avut decenţa de a-i comuta pedeapsa cu puşcăria acestui măscărici tragic). Firma Halliburton a încasat 39,5 miliarde de dolari de pe urma războiului din Irak, fapt pentru care Cheney e cât se poate de relaxat când afirmă că nu are de ce să-şi ceară scuze pentru decizia politică din urmă cu zece ani. (E drept că nici ExxonMobil sau British Petroleum sau Chevron sau Shell n-au dus-o mai rău). Nemaivorbind de numeroasele firme de pază şi protecţie – în cap cu sinistra ”Blackwater” –  care au dat liber mercenarilor lor să toace populaţia fără somaţie.

Cine e, totuşi, învingătorul războiului din Irak? Dacă la 1 mai 2003 – când preşedintele W. Bush s-a grăbit să-şi declare ”misiunea îndeplinită” – ostilităţile dintre Aliaţi şi insurgenţii irakieni erau departe de final, iar perspectiva cât se poate de înceţoşată, astăzi se poate constata că principalul învingător e teocraţia şiită a Iranului. Dar asta e o altă poveste, pe care o vom povesti la lumina altui foc.

Actualul premier, şiitul Nuri al-Maliki, al cărui scaun se clatină serios, nu este – cum ar fi tentaţi unii să creadă, ”omul americanilor”. Nu este nici ”omul ayatollahilor” din Iran (ţară unde şi-a petrecut anii din exil cât n-a stat în Siria). Al-Maliki, la 63 de ani, e un personaj introvertit, suspicios, care n-a ieşit nici astăzi din logica de conspiraţionist în care şi-a petrecut aproape un sfert de veac din viaţă. Ca mulţi alţii, care au supravieţuit dictaturii brutale a lui Saddam Hussein, dar şi ororilor războiului, al-Maliki e bântuit de toţi strigoii confruntărilor, care se ridică deasupra Republicii ca aburul căldurii de iad. Primul ministru are probleme cu regiunea autonomă a kurzilor, care a început să-şi vândă petrolul fără apostila Bagdadului, cu manifestaţiile din ce în ce mai dese ale sunniţilor, cu grupurile înarmate care bântuie ţara, cu sărăcia-lucie, augmentată  de lipsa cronică a apei, într-un Irak care ar putea fi putred de bogat.

Octogenarul preşedinte (de etnie kurdă) Jalal Talabani e grav bolnav. Apropiatul său sfârşit poate aduce schimbări neaşteptate în actuala ecuaţie a Puterii (ambiţioasa sa soţie, Prima Doamnă, şi-a anunţat deja dorinţa de a-i succede).

Nuri al-Maliki conduce Irakul ”ca un capo”, după cum observă jurnaliştii de la The Economist). Regimul lui e minat de corupţie şi de încălcări grosolane ale drepturilor omului. Observaţiile acestea – altminteri corecte – ale unor occidentali get-beget nu ţin seama de esenţial: de cultura politică a zonei, unde unui dictator sângeros îi ia locul un alt dictator…

… N-aş mai putea să revăd Irakul. Strigoii lui revin şi în coşmarurile mele. E ca în poemul lui al-Sayyab: ”Străzi despre care se spune că nimeni nu mai revine pe ele, aşa cum nimeni nu mai revine de pe tărâmurile morţii…”

Goana după terenuri în România: Un pumn de fier într-o mănuşă de catifea

În România, resursele naturale au devenit obiect de investiţii lacome şi masive. Terenurile sunt acaparate în mai multe scopuri – agricultură, minerit, energie, turism, resurse de apă şi speculă.

Potrivit unor  informaţii, aproximativ 800.000 de hectare, sau 6% din terenul agricol  românesc, s-ar putea afla deja în mâinile unor corporaţii transnaţionale  – se arată într-un raport cu tema ”Concentrarea terenurilor,  acapararea pământului şi eforturile oamenilor în Europa”, publicat de  think-tank-ul internaţional pentru politici progresiste Transnational  Institute (TNI), cu sediul la Amsterdam.

În acest caz, Europa este deopotrivă avidă de pământ, un loc de  acaparare a terenurilor şi un context al unui astfel de fenomen.  Fenomenul este ascuns în spatele imaginii armonioase a aderării României  la UE, inclusiv liberalizarea pieţei naţionale pentru cumpărători  străini, subliniază raportul. Ţara este ideală pentru investiţii în terenuri şi produse  agro-industriale. Caracteristicile sale naturale o fac potrivită pentru  culturile de cereale, zone mari sunt potenţial disponibile, iar  terenurile costă mai puţin decât în restul Europei. Zonele rurale sunt  abandonate, lăsând în urmă o populaţie locală îmbătrânită şi  vulnerabilă, care nu are prea multe alternative decât să accepte sosirea  unor corporaţii europene agro-industriale, care se instalează legal,  prin închiriere sau achiziţionare de terenuri. În plus, legislaţia şi sprijinul guvernamental favorizează  investitorii la scară largă.

Probabil că unele elemente de speculaţie  pentru a obţine subvenţiile profitabile ale Politicii Agricole Comune (PAC) a UE reprezintă unul dintre factorii care determină acest fenomen  al acaparării. Jumătate din subvenţii au fost primite în 2012 de 1% din  fermieri, toţi aceştia având dimensiunea fermei lor de peste 500 de  hectare. Cu toate acestea, legalitatea aparentă este ca o mănuşă de catifea  care ascunde agresivitatea pumnului de fier ce conduce fenomenul,  consideră raportul. Terenul este confiscat masiv, iar controlul asupra  beneficiilor exploatării acestuia, precum şi puterea de a decide cu  privire la utilizarea lui sunt monopolizate în mâini private, mai  notează raportul. (Sursa: Agerpres)

România,o ţară fără ROST…

“Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri.

Sună-ți bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți.”

Chavez a murit: Vinovat, suspectul de serviciu – SUA

Moartea liderului de la Caracas, Hugo Chavez, in urma cancerului de care sufera din 2011, a provocat un raspuns dur din partea vicepresedintelui Nicolas Maduro, care a reluat acuzatiile la adresa SUA.

In opinia lui Maduro, inamicii Venezuelei, atat „interni cat si externi” l-au „infectat” cumva pe Chavez cu cancer. Coincidenta sau nu, succesorul desemnat al lui Chavez, care se afla deja in campanie electorala dupa moartea acestuia, a expulzat un diplomat al ambasadei americane la Caracas, care ar fi incercat sa obtina sprijin militar pentru o lovitura impotriva Guvernului.

Teza lui Maduro nu este noua. SUA erau „suspectul de serviciu” al lui Hugo Chavez, care folosea orice prilej pentru a ataca America.

In urma cu aproximativ un an, insusi Chavez acuza Statele Unite ca au dezvoltat o modalitate de a imbolnavi de cancer liderii Americii Latine, dupa ce presedintele argentinian, Cristina Fernandez de Kirchner, a anuntat ca a fost diagnosticata cu aceasta boala.

„Nu ar fi ciudat sa fi dezvoltat o tehnologie pentru inducerea cancerului si nimeni nu a aflat de asta pana acum … Nu stiu, ma gandesc si eu”, a spus Chavez, intr-un discurs televizat adresat soldatilor dintr-o baza militara.

„Dar este foarte, foarte, foarte ciudat … este un pic dificil sa explici asta, sa gasesti un motiv, inclusiv folosind legea probabilitatilor”, a continuat atunci liderul venezuelean.

Mai multi lideri de stanga din America Latina au fost diagnosticati in ultimii ani cu diferite tipuri de cancer: Chavez, Fernandez, presedintele paraguayan, Fernando Lugo, presedintele brazilian, Dilma Rousseff si fostul lider brazilian, Luiz Inacio Lula da Silva.

Mai mult, Chavez i-a avertizat si pe alti lideri regionali sa se fereasca, mentionandu-l in special pe prietenul sau, presedintele bolivian, Evo Morales: „Va trebui sa avem mare grija cu Evo. Ai grija, Evo!”.

„Fidel (Castro – n. red.) mi-a spus intotdeauna: Chavez, ai grija. Acesti oameni au dezvoltat tot felul de tehnologii. Esti foarte neglijent. Ai grija ce mananci, ce iti dau ei sa mananci…un ac mic si te injecteaza cu cine stie ce”, povestea atunci Chavez.

Hugo Chavez a murit.

 

Hugo Chavez, presedintele Venezuelei, a murit, marti, dupa o lunga lupta cu cancerul, a anuntat guvernul sau. Chavez avea 58 de ani.

Anuntul a fost facut de vicepresedintele Venezuelei, Nicolas Maduro, vizibil emotionat. Alaturi de Maduro, la conferinta au participat alti lideri politici, dar si militari ai Venezuelei, informeaza BBC.

Mai devreme, vicepresedintele anuntase ca Chavez sufera si de o puternica infectie respiratorie si ca trece „prin cele mai dificile ore ale sale”. Tot atunci a anuntat ca guvernul a decis sa expulzeze un oficial al ambasadei americane, deoarece planifica sa destabilizeze tara. Vicepresedintele l-a acuzat pe oficial de spionaj.

Chavez nu mai aparuse in public de cand s-a intors in Venezuela, luna trecuta, dupa ce fusese in Cuba pentru o noua runda de tratament impotriva cancerului.

La Caracas si in marile orase din Venezuela mii de oameni au iesit in strada pentru a-l comemora pe cel care le-a fost presedinte timp de 14 ani. Vicepresedintele Maduro a ordonat armatei sa iasa in strada, pentru a preveni o degenerare a manifestului populatiei.

Vocea Americii Latine

Chavez, unul dintre cei mai vizibili, vocali si controversati lideri din America Latina, a castigat presedintia Venezuelei in 1998. El castigase de curand un alt scrutin prezidential in octombrie 2012, insa nu apucase sa-si preia oficial mandatul din cauza starii de sanatate.

In luna mai a anului trecut, el parea sa fi invins in lupta cu cancerul, dupa doua operatii si mai multe runde de chimioterapie.

Cu toate acestea, in decembrie 2012 el a anuntat ca are nevoie de o noua operatie pentru care se va deplasa in Cuba. Atunci el si-a numit vicepresedintele, Nicolas Maduro, drept succesor in cazul in care se va pune aceasta problema.

Ce urmeaza

Chavez a schimbat Venezuela intr-un mod fundamental, dandu-le putere si milioanelor de oameni saraci care se simtisera pana atunci marginalizati si exclusi. Dar regulile impuse de el au dus totodata si la divizare mai adanca a societatii.

Moartea sa va aduce cu siguranta incertitudine in randul populatiei, care acum trebuie sa-si gaseasca drumul fara figura centrala a liderului ei.

Constitutia Venezuelei prevede ca, in cazul mortii presedintelui, trebuie organizate alegeri in 30 de zile, timp in care interimatul este asigurat de vicepresedinte.

La alegeri cel mai probabil se vor infrunta actualul vicepresedinte Nicolas Maduro, pe care Chavez l-a desemnat ca succesor, cu Henrique Capriles Radonski, un tanar guvernator care a candidat si la alegerile din octombrie 2012 impotriva lui Chavez.

Insa au existat mai multe dezbateri pe acest capitol din Constitutie in ultimele luni, avand in vedere boala lui Chavez care l-a pus in imposibilitatea de a-si exercita functia, astfel incat este imposibil de prezis cum va avea loc aceasta tranzitie.

PDL , USL = aceeasi mizerie

Una dintre mizele energetice majore ale Romaniei este exploatarea eventualelor rezerve comerciale de gaze de sist. Pozitia PDL/Traian Basescu a fost ferma de la inceputul dezbaterii publice, guvernele Boc si Ungureanu aprobind in 2012 acorduri de concesiune pentru compania americana Chevron. USL a criticat insa inceperea prospectiunilor si a folosit subiectul chiar la motiunea de cenzura in urma careia guvernul Ungureanu a fost demis. Mai mult, guvernul Ponta 1 a instituit un moratoriu care a stopat orice activitate in domeniul gazelor de sist in primele zile de mandat. La opt luni distanta, premierul Ponta si-a schimbat radical pozitia: „ideea gazelor de sist trebuie tratata serios pozitiv”.

Primele pozitionari publice ale unor membri USL fata de exploatarea gazelor de sist au aparut la inceputul anului 2012 si au fost legate de concesiunea Chevron de linga Birlad (Acordul petrolier care vizeaza explorarea, dezvoltarea si exploatarea pentru perimetrul Barlad a fost aprobat prin HG 2283/2004 de catre Guvernul Nastase, fiind incheiat intre Agentia Nationala pentru Resurse Minerale si compania Regal Petroleum. In 2010, Chevron a preluat licenta de la Regal Petroleum pentru suma de 25 de milioane de dolari). Printre adversarii declarati ai proiectului s-a numarat deputatul PSD Adrian Solomon, care a cerut public stoparea lucrarilor de prospectiuni. Motivul? Posibilitatea ca fracturarea hidraulica (controversata metoda folosita pentru extragerea gazelor de sist) sa duca la poluarea pinzei freatice din zona.

Protestele unor membri USL au luat amploare odata cu concesionarea catre Chevron a trei noi perimetre, in zona Dobrogea (Hotarire de Guvern, 28 martie). Victor Ponta, Adrian Nastase, Crin Antonescu, Marian Vanghelie si Daniel Constantin au acuzat Guvernul MRU de lipsa de transparenta si de luarea deciziei fara studii de impact asupra mediului.

In paralel cu declaratiile liderilor USL, trustul de presa Intact a dus o campanie impotriva exploatarii gazelor de sist si companiei Chevron.

In aceeasi perioada, un grup de 11 parlamentari PSD a depus in Senat un proiect de lege pentru interzicerea explorarilor si exploatarilor gazelor de sist prin fracturare hidraulica. Printre initiatori s-a numarat Adrian Solomon, deputatul PSD care participase la mitingurile din februarie si martie din Birlad impotriva gazelor de sist.

• Pozitionarea USL contra gazelor de sist a culminat cu introducerea subiectului in textul motiunii de cenzura depuse impotriva Guvernului MRU. „De ce au fost aprobate acordurile ce permit Chevron exploatarea gazelor de sist, in conditiile in care nu existau studii si nici cadrul legislativ specific care sa  reglementeze conditiile tehnice de explorare-exploatare care sa evite riscurile geologice, de mediu, de poluare a apelor freatice?” – iata un fragment din motiunea de cenzura care, la 27 aprilie 2012, a trecut de Parlament si a provocat demiterea guvernului Ungureanu.

3 mai: Odata numit in functie, guvernul Ponta 1 a prezentat public un program de guvernare in care aparea la obiective „Instituirea imediata a unui moratoriu privind exploatarea gazelor de sist pana la finalizarea studiilor ce se afla in derulare la nivel european privind impactul asupra mediului prin procedeul de fractionare hidraulica”.

17 mai: Reactia ambasadorului SUA, Mark Gitenstein, a venit la doua saptamini. „Recomandarea mea ar fi sa se afle macar daca exista gaze de sist in Romania… Este un subiect pe care il voi discuta cu ministrul Economiei, in portofoliul caruia intra capitolul energie… Doresc sa aflu motivatia moratoriului si cum intentioneaza sa procedeze mai departe”, a spus ambasadorul la TVR Info.

21 mai: Ministrul Economiei de la acea data, Daniel Chitoiu, a discutat cu ambasadorul SUA despre gazele de sist si l-a informat ca „Moratoriul pe gazele de sist va fi ridicat dupa ce studiile de specialitate confirma siguranta in exploatarea acestora” (comunicat de presa al Ministerului Economiei)

29 mai: Premierul Ponta l-a demis pe Alexandru Patruti, presedintele Agentiei Nationale pentru Resurse Minerale (ANRM), adica agentia guvernamentala care negociaza si semneaza contractele de concesiune pentru explorarea si exploatarea gazelor de sist. In locul lui Patruti a fost numit Gheorghe Dutu, fost deputat PSD de Brasov.

21 iunie: Senatul a respins propunerea de lege pentru interzicerea explorarilor si exploatarilor gazelor de sist prin fracturare hidraulica. Propunerea initiata de 11 parlamentari PSD a intrunit 53 de voturi impotriva, 11 voturi pentru si 9 abtineri, Senatul fiind controlat la acel moment de USL.

22 iunie: Victor Ponta a declarat ca Romania va reanaliza in luna decembrie pozitia cu privire la explorarea si exploatarea gazelor de sist. „Nu dorim sa fim nici singurii care accepta si nici singurii care se opun” utilizarii gazelor de sist, a spus premierul Ponta, citat de AFP.

5 iulie: Premierul Ponta a anuntat ca il va avea drept consilier pe probleme strategice si de securitate pe generalul in retragere Wesley Clark. Clark este membru in Consiliul director al companiei BNK Petroleum, o companie petroliera unde Soros a cumparat 20% din actiuni prin intermediul fondului sau de investitii Quantum Partners LP. Potrivit site-ului oficial, compania in conducerea carei se afla Wesley Clark are operatiuni in domeniul gazelor de sist in Polonia (sursa).

• Chestiunea gazelor de sist a iesit din atentia publica pe durata crizei politice din vara, mai cu seama ca Chevron a anuntat ca in 2012 nu va realiza nici o operatiune de foraj in cele patru perimetre concesionate (unul in Birlad si trei in Dobrogea). Problema a revenit in prim-plan in toamna.

15 septembrie: Ministrul Mediului, Rovana Plumb, anunta ca Romania asteapta decizia Uniunii Europene in ceea ce priveste exploatarea gazelor de sist, pina atunci raminind in vigoare moratoriul.

8 noiembrie: Premierul Victor Ponta s-a intalnit joi la Guvern cu reprezentantii American Romanian Business Council (AMRO), organism care reuneste principalele companii americane prezente in Romania. Chevron detine presedintia Consiliului. „Guvernul vrea sa continue si sa extinda parteneriatul economic cu mediul de afaceri american, indeosebi in domeniul energiei si in cel al agriculturii”, a spus Ponta, potrivit unui comunicat de presa al Executivului.

19 noiembrie: Gerhard Roiss, CEO al OMV (actionar majoritar Petrom), spune intr-un interviu pentru Wall Street Journal ca Europa trebuie sa accepte exploatarea gazelor de sist. Altfel, companiile care au costuri energetice mari isi vor muta combinatele si unitatile de productie se vor muta spre SUA, unde fracturarea hidraulica a scazut semnificativ pretul gazelor. Refuzul de a exploata gazele de sist inseamna un risc pentru competitivitatea industriei europene, mai spune seful OMV.

21 noiembrie: Parlamentul European a dat avizul pe 21 noiembrie asupra a doua rapoarte privind gazele de sist. Un raport al comisiei de industrie si energie confirma ca statele membre au dreptul de a decide daca sa exploateze sau nu potentialul resurselor neconventionale. Un raport al comisiei de mediu cere o analiza riguroasa a reglementarilor europene si o atentie sporita in acordarea avizelor de explorare. PE a respins amendamentul introdus de Grupul Verzilor care solicitau impunerea unui moratoriu impotriva fractionarii hidraulice, evitand astfel interzicerea la nivel european a acestei tehnologii. „Rezolutiile nu modifica cadrul legislativ la nivel comunitar, insa nici nu abordeaza o atitudine clara. Statele membre continua sa aiba libertatea de a alege daca sa isi exploateze sau nu resursele neconventionale”, dupa cum scrie expertul Valentina Ivan.

9 decembrie: Trei referendumuri au avut loc in localitatile dobrogene Magalia, Costinesti si Limanu in legatura cu gazele de sist. Referendumurile au fost invalidate din cauza participarii sub pragul de 50%. Cetatenii trebuia sa se pronunte prin ‘Da’ sau ‘Nu’ la intrebarea „Sunteti de acord cu exploatarea gazelor de sist prin fractionare/fracturare hidraulica pe teritoriul comunei?”

18 decembrie: Victor Ponta incepe sa-si nuanteze pozitia fata de exploatarea gazelor de sist. Intr-un interviu la Realitatea TV, premierul spune ca negocierile cu Chevron privind explorarea gazelor raman o zona de interes si citeaza o rezolutie a Parlamentului European (vezi mai sus cele doua rezolutii), precum si decizia Marii Britanii de a da unda verde exploatarii gazelor de sist prin fracturarea hidraulica. Ponta a mai spus ca Gazrpom are cel mai mult de pierdut daca Romania scoate gaze de sist si a mentionat problema eficientei unor companii care utilizeaza intensiv energia, precum Oltchim.

20 decembrie: Programul de guvernare al Guvernului Ponta 2 enumera demararea actiunilor de explorare pentru identificarea zacamintelor de gaze de sist drept una dintre prioritatile din sectorul energetic (sursa).

5 ianuarie 2013: Premierul Victor Ponta anunta ca „ideea gazelor de sist trebuie tratata serios pozitiv”. Potrivit acestuia exploatarea gazelor de sist ar putea fi o solutie pentru a spori independenta energetica a Romaniei. „Stiu ca nu voi fi prea popular prin aceste afirmatii, dar sa ne gandim ca Romania plateste in continuare cel mai mare pret pentru gaz fata de Bulgaria, Ungaria, Polonia etc. Nici nu mai vorbesc de Statele Unite care au ajuns exportatori d egaze datorita exploatarii gazelor de sist. Sa ne gandim ca noi vorbim in prima faza de explorarea gazelor de sist si nu de exploatarea acestora”, a spus premierul la Antena 3. Aceasta a fost ultima iesire publica a premierului pe aceasta tema.

Care este miza pentru Romania?

Un raport al Agentiei americane de informatii pentru energie, citat de AFP, a estimat ca resursele din Romania, Bulgaria si Ungaria totalizeaza 538 de miliarde de metri cubi de gaze de sist. Recent, si Romgaz a anuntat ca a descoperit gaze neconventionale, inclusiv gaze de sist, inca din anii 1994-1995 si se afla in faza de evaluare, realizand lucrari de explorare pe 8 perimetre din Romania. Chevron a obtinut deja permisul de a prospecta si explora patru perimetre.

Miza acestor companii este de a descoperi noi resurse de gaze, in conditiile in care estimarile oficiale arata ca Romania mai dispune de gaze naturale pentru 10-15 ani.

Pe linga miza comerciala, eventuala exploatare a unor zacaminte insemnate de gaze de sist ar putea sustine independenta energetica fata de singura sursa de gaze din import, Rusia. Dependenta de un singur furnizor este in mod normal o vulnerabilitate, iar situatia devine critica atunci cind acel unic furnizor este o tara care isi foloseste principala companie publica drept instrument politic. Nu intimplator, numerosi analisti politici si economici au vazut interesele Gazprom in spatele manifestatiilor publice impotriva Chevron. Premierul Ponta a intarit aceasta perceptie, declarind la putin timp dupa alegerile parlamentare din decembrie 2012 ca Gazprom ar avea cel mai mult de pierdut daca Romania ar incepe sa exploateze zacamintele de gaze de sist.

Gazele de sist sunt „o chestiune geostrategica” pentru Europa, avand potentialul „de a schimba dinamica energetica in Europa si, implicit, dinamica politica si de securitate a continentului”, a spus intr-un interviu pentru HotNews.ro si Eugene Chausovsky, analist Stratfor.

Interviu cu ambasadorul statului Palestina, în România, Excelenţa Sa Ahmad Aqel

Când am onorat invitaţia generalului israelian Avi Benayahu – de a vizita unităţi militare din Tzahal/Forţele de Apărare ale Israelului – mi-am dorit să cunosc şi opinia unui oficial palestinian privind perspectivele păcii în Gaza şi West Bank/Cisiordania. Atunci nu s-a putut.  Acum da. În Bucureşti.

Interlocutorul meu a fost ambasadorul statului Palestina, în România, Excelenţa Sa Ahmad Aqel. Cu care am avut un dialog liber, pe timpul căruia nu a manifestat nicio reţinere. Doar bucuria unei convorbiri în care nicio ţintă, de interes general, nu a fost evitată.

 

                             Ce contează pentru palestinieni 

Pentru început doresc să îmi descrieţi starea dumneavoastră de spirit, în ziua în care aţi primit vestea cea mare. Aveaţi deja un stat!

A fost un moment mare. Nu numai pentru mine, ci şi pentru toţi palestinienii şi toţi cei care sprijină cauza Palestinei. A fost o declaraţie politică, un pas legal, al comunităţii internaţionale, care a sprijinit dreptul nostru de a avea propriul stat. Când un număr aşa de important de state au sprijinit statul palestinian, –  statalitatea Palestinei a fost adoptată cu 138 de voturi pentru, 9 împotrivă şi 41 de abţineri– înseamnă că ne-am aflat într-o poziţie corectă.

 

Iar ţările care s-au opus rezoluţiei au fost doar SUA şi Canada, de peste Ocean şi Republica Cehă, din Europa. Restul au fost pentru recunoaşterea statului Palestina, chiar şi cele care s-au abţinut – incluzând aici România.

 

Dar noi am înţeles că practic nu s-a dorit afectarea altor relaţii politice. Şi pentru noi a fost pozitiv faptul că s-a ajuns la o asemenea poziţie. Majoritatea statelor au votat pentru noi şi asta contează.

Acum sperăm să putem concretiza rezoluţia pe teren. Chiar ieri (nota bene – 25 februarie) secretarul general al ONU, Kofi Annan a publicat o scrisoare, în care a precizat că Palestina este considerată un stat – observator nemembru al ONU – , în conformitate cu rezoluţia adoptată, deci reprezentanţii palestinieni pot participa în toate agenţiile Naţiunilor Unite, la toate discuţiile iniţiate în diferite forumuri.

                              Vizita lui Obama

 

Să ne deplasăm de la New York, unde se află sediul ONU, la Washington D.C., unde, la Casa Albă, Barack Obama mai are un mandat prezidenţial, de patru ani.  În timp ce realizăm acest interviu, secretarul de stat al SUA, John Kerry a început un turneu în Europa şi…

…în Orientul Mijlociu.

Unde va pregăti vizita preşedintelui Statelor Unite în acea zonă. Care este părerea dvs. despre noua viziune a Departamentului de Stat privind statul Palestina?

Ei bine, noi trebuie să fim optimişti în această privinţă. Noi sperăm că Obama poate să întreprindă ceva, în acest an, dar, din nefericire, după anumite tatonări ale situaţiei, în teren, din cauza premierului Beniamin Netanyahu şi a lui Avigdor Liberman, eforturile constructive ale Statelor Unite au fost oprite, administraţia Obama preferând, pentru moment, să nu intervină pentru medierea relaţiilor dintre oficialii israelieni şi cei palestinieni.

 

Acum, se pare că americanii vor să se implice în soluţionarea dificultăţilor cunoscute, dintr-o serie de motive. Unul fiind că zona învecinată “fierbe”, o mulţime de schimbări au loc acolo. Şi de aceea trebuie să fie atenţi, să se implice în acest areal, să aibă o nouă abordare a zonei.

Şi ei ştiu că problema pe care o au de rezolvat, pentru a calma zona, este tema palestiniană.

John Kerry cunoaşte zona, pe care a vizitat-o de mai multe ori. O nouă apropiere de dificultăţile ştiute înseamnă promovarea valorilor dialogului. Prioritare fiind dosarele iranian, sirian şi palestinian. Soluţionarea acestora fiind posibilă prin negocieri. Kerry este binevenit în zonă şi sperăm că va sosi cu o nouă viziune.

 

Aşa cum am citit în presă, el va încerca să vină cu idei noi. Însă nu va vizita Israelul şi Palestina. Ci Egiptul, Iordania, Turcia şi Arabia Saudită, care sunt de asemenea implicate, într-o formă sau alta, în cele trei dosare.

Să sperăm că vizita lui Obama, în acest areal, va fi un demers fructuos, deoarece aceasta este strategia noastră. Dorim negocieri şi vrem să soluţionăm problemele prin mijloace paşnice. Chiar dacă Israelul nu doreşte asta, în fiecare zi politica extinderilor construcţiilor pe teritoriile palestiniene tensionând atmosfera relaţiilor bilaterale.

Dar acum este cel mai bun moment, pentru a începe procesul de pace. Asta pentru că, după alegerile din Israel, mult mai mulţi oameni moderaţi au intrat în parlament. Asta va influenţa formarea noului guvern. Deci, noi sperăm că lucrurile vor intra pe un făgaş pozitiv.

                           În ultimele şase luni

O.K.! Vă propun să facem un salt, imaginar, din capitala americană în aceea chineză. La ora actuală, China a preluat, de facto, controlul economic al continentului african, nu departe de teritoriul palestinian. Cum sprijină liderii chinezi, de azi, cauza palestiniană?

De la începutul formării Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, chinezii ne-au acordat un sprijin foarte bun, pe mai multe planuri, inclusiv politic şi economic. În mod constant, de câte ori solicităm ceva Chinei primim ajutorul scontat. Deci, noi avem sprijinul deplin al Chinei şi la fel din partea Rusiei.

 

Ce ne puteţi spune despre relaţiile statului Palestina cu Uniunea Europeană?

O primă constatare este că nu toate ţările din U.E. au aceeaşi poziţie. Există trei curente. Primul include statele care sprijină poporul palestinian. Al doilea este compus din ţările care nu susţin cauza palestiniană. Iar al treilea, majoritar, care caută să medieze între celelalte două.

Uniunea Europeană este conştientă de situaţia din jurul statului palestinian. Iar un conflict nesoluţionat, totdeauna deschide porţile pentru alte confruntări în zonă.

Din fericire, U.E. nu constituie un bloc cu o singură poziţie, deci statele componente văd care este realitatea din teren. Însă, în ultimele şase luni, europenii au încercat să se implice mai mult, în soluţionarea problemelor politice.

Acum, U.E. este de părere că dacă Statele Unite nu vin cu o soluţie, Uniunea Europeană o va face, în mod special Franţa şi Anglia. Ei au deja un proiect, dar presează şi sprijină demersul SUA, de a veni cu noi propuneri. În general, noi suntem mulţumiţi cu atitudinea Uniunii Europene faţă de noi.

                             100.000.000 de dolari, pe lună

 

Când am vizitat unităţi din Tzahal/Forţele de Apărare ale Israelului, atunci purtând uniforma Armatei României, am poposit şi la centrul de monitorizare, cu videocamere, a gardului ridicat între arealul palestinian şi cel israelian. Şi am văzut, pe micul ecran, mi-au arătat gazdele, doi palestinieni, tată şi fiu, care încercau să treacă – şi au reuşit – prin gardul despărţitor, iar militarii israelieni nu i-au oprit. Nu pentru că eram acolo. Mi-au explicat că înţeleg situaţiile în care, din raţiuni strict economice, ce ţin de aprovizionarea palestinienilor săraci, aceştia procedează aşa. Dintr-o asemenea perspectivă se justifică întrebarea mea. Comparativ cu anul trecut, când funcţiona Autoritatea Palestiniană, în anul 2013, când există recunoscut statul Palestina, la nivelul oamenilor simpli, s-a produs o schimbare, în viaţa lor de zi cu zi, sau nu?

Nu. Nu este nicio schimbare. Ba chiar s-a înrăutăţit. Pentru că autorităţile israeliene au blocat fonduri ce trebuiau accesate de palestinieni. Este vorba, de pildă, de plata salariilor, care se ridică la suma de 100.000.000 de dolari pe lună. Astfel, oficialii israelieni au mărit presiunea asupra noastră.

Crescând numărul de puncte de control. Închizând porţile gardului de sârmă menţionat de dumneavoastră. Mărind numărul de aşezări noi evreieşti. În mod special în jurul Ierusalimului. Şi chiar în West Bank. Practic, după aprobarea rezoluţiei Naţiunilor Unite privind statul Palestina, lucrurile s-au înrăutăţit.

12.000.000 de israelieni şi palestinieni

La o întâlnire anterioară acestui dialog, care s-a desfăşurat în cadrul unei recepţii, vă relatam despre o emisiune TV, difuzată în Israel, unde un istoric israelian susţinea că soluţia acceptabilă ar fi recunoaşterea statului Palestina, cu condiţia ca acesta să aibă doar poliţie, nu şi armată. La acel moment aţi apreciat că era o idee salutară. Vă menţineţi opinia? 

Înainte de toate sunt necesare cele două rezoluţii privind existenţa statelor israelian şi palestinian.

Dar Israelul nu vrea să se retragă din teritoriile ocupate, precum Gaza şi West Bank. Oficialii israelieni doresc existenţa unui singur stat. În care israelienii să fie majoritari.

Însă o statistică realizată recent arăta că numărul de israelieni şi palestinieni – în arealul integral al statului Israel şi cel ce revine statului Palestina – era, în luna ianuarie 2013, egal!

Iar populaţia palestiniană, din punct de vedere demografic, o va depăşi pe aceea israeliană.

La ora actuală fiind vorba de 12.000.000 de locuitori, jumătate israelieni, ceilalţi palestinieni.

Este un argument în plus, pentru Israel, ca să accepte soluţia existenţei celor două state – israelian şi palestinian. Putem conlucra, cu onestitate, în condiţiile coexistenţei celor două state.

 

Însă, Israelul nu îşi retrage trupele, iar palestinienii se află încă sub ocupaţie!

Dar, dincolo de declaraţiile politice cunoscute, la nivelul pragmatic există contacte între premierul Israelului şi preşedintele statului Palestina?

În mod normal, există contacte.

Prin trimişi speciali, telefoane?

Da. Prin trimişi speciali, când este cazul. Problema este că Beniamin Netanyahu şi Avigdor Liberman preferă să discute numai chestiunile de ordin istoric. Nu doresc să se abordeze problemele prezentului.

Acesta este motivul pentru care, în ultimii patru ani, au stagnat relaţiile bilaterale.

Noi am tot scris premierului Israelului despre poziţiile noastre în chestiuni de interes comun, cum ar fi linia frontierei între statul evreu şi cel palestinian. Chiar l-am rugat pe Beniamin Netanyahu să ne precizeze poziţia guvernului său în chestiunile aflate în litigiu. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Nu a exprimat nicio poziţie oficială privind propunerile noastre.

                         Israelul nu are, acum, lideri istorici

De ce?

Pentru că actualii oficiali israelieni nu îşi doresc un asemenea proces. Iar Netanyahu nu dorea ca să piardă alegerile, implicit postul de premier. Din păcate, acum, Israelul nu are lideri istorici, precum Yitzhak Rabin,  care a avut capacitatea de a vedea evoluţia zonei noastre pe o perioadă lungă de timp.

Este în favoarea Israelului să ia o decizie.

Să facă un compromis…

Da. Un compromis.

Bine. Dar palestinienii au acum lideri istorici? Deoarece aveţi două organizaţii, Fatah şi Hamas, prima controlând West Bank, cealaltă Gaza.

Asta este o altă problemă. Una separată de aceea existentă între palestinieni şi israelieni. Dacă Israelul vrea să facă acum pace, o poate realiza. Şi neînţelegerile dintre Fatah şi Hamas se vor încheia.

Staţi un pic! Liderul Hamas a declarat, într-un interviu acordat lui Christiane Amanpour, la CNN, că vrea pace, dar nu şi recunoaşterea statului Israel!

Asta este o problemă care s-a rezolvat în Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei/O.E.P.. Iar Hamas vrea să fie membră a O.E.P., care a recunoscut Israelul. Chestiunea este simplă. Nu o organizaţie sau alta recunosc statul evreu, ci statul Palestina. O.E.P., care a format Autoritatea Palestiniană, a recunoscut, de pe poziţia acestei instituţii de tranziţie, Israelul. Acum există statul Palestina. Deci, statul nostru va recunoaşte Israelul. Nu partidele politice palestiniene.

Noi am convenit asupra trei chestiuni. Soluţia coexistenţei a două state – israelian şi palestinian -, negocieri şi nerecurgerea la forţă armată, pentru atingerea scopului nostru, dar putem avea demonstraţii paşnice, mişcări publice, nu acţiuni militare.

Dacă mâine, statul Palestina va fi recunoscut de Israel, cu siguranţă şi noi vom recunoaşte statul israelian.

Care sunt aşteptările dumneavoastră privind evoluţia diplomaţiei palestiniene în următorul an. Puteţi face pasul următor, sau nu?

Sperăm că următoarea etapă vor fi negocierile. Şi că se vor derula într-un sens pozitiv. Astfel că vom putea soluţiona problemele. Acesta este cel mai bun lucru pentru noi.

Şi dacă aşa ceva nu se întâmplă trebuie să continuăm munca noastră. Prioritatea noastră este ca să devenim membri ai tuturor agenţiilor ONU. Şi trebuie să ne concentrăm eforturile pe îndeplinirea obiectivului de a deveni membru, cu drepturi depline, al Naţiunilor Unite.

                           Pentru Israel, Assad este cea mai bună soluţie

Care este opinia dvs., în ceea ce priveşte viitorul Siriei?

Este un lucru complicat. Asta din cauza Israelului, deoarece acesta refuză să sprijine opoziţia în Siria. Guvernul israelian doreşte ca actualul regim, al preşedintelui Bashar al- Assad, să continue…

Chiar aşa?

Da! I-am spus asta, anterior, unui oficial român şi a reacţionat tot ca dvs., iar ulterior, când a discutat cu parteneri israelieni i-a întrebat direct. Şi ei au răspuns afirmativ!

Motivând că preferă un preşedinte previzibil, ca Assad, decât pe cineva pe care ei nu îl cunosc. Viaţa a demonstrat că atunci când israelienii au bombardat teritorii siriene nu s-a întâmplat nimic. Damascul nu a reacţionat.

Niciun soldat sirian nu a mai tras vreun glonţ, contra unui militar israelian, după ultimul conflict dintre Israel şi statele arabe limitrofe.

Deci, pentru Israel, Assad este cea mai bună soluţie.

La ora actuală, se pare că lucrurile se îndreaptă spre un dialog. Şi sperăm că vor avea un rezultat. Mai ales că distrugerile în Siria sunt atât de mari, încât vor trebui 20 de ani ca să revină sirienii la ceea ce a fost ţara lor înainte de războiul civil actual.

                         Iranul nu vrea să trimită rachete spre Europa

Să abordăm acum problema Iranului, deoarece peste Ocean se prefigurează convingerea că anul 2013 va fi decisiv pentru luarea deciziei necesare. Iar preşedintele Obama susţine soluţia negocierilor, pentru a rezolva divergenţele existente între Occident şi autorităţile de la Teheran. Care-i opinia dvs.?

Opinia mea este că Israelul nu va ataca niciodată Iranul!

A doua părere surprinzătoare, după aceea privind Siria… 

Iranul vrea să devină o putere regională. Şi vrea ca Statele Unite şi Uniunea Europeană să recunoască asta.

Şi se va împăca Turcia, cu această aspiraţie iraniană?

Pentru zona arabă, Turcia este aidoma unui nou-venit, pentru că a încercat, decenii la rând, să nu se implice în spaţiul geopolitic limitrof. Obiectivul turcilor a fost NATO. Şi l-au îndeplinit. Acum UE. Şi îl vor realiza.

Prin urmare, Iranul doreşte să fie recunoscut, inclusiv de Turcia, ca prima putere a regiunii.

Asta înseamnă că iranienii vor trebui implicaţi în problemele regionale, precum cele ce ţin de exploatarea zăcămintelor de petrol, stabilizarea situaţiei în Afganistan şi Pakistan. Iranul nu vrea să lovească aerian Israelul. Nici să trimită rachete spre Europa. Sau spre Statele Unite.

În acest caz, liderii iranieni au două feţe…

Desigur. Ei acumulează atuuri pentru a ajunge în poziţia dorită – de putere regională. Şi cred că vor începe să se manifeste la nivelul jocurilor politice. Unde va conta puterea Iranului.

Teheranul a investit şi a obţinut puncte de putere, în Siria, Liban, Gaza, în alte zone şi firesc vrea să aibă un câştig din eforturile sale.

                           3000 de palestinieni trăiesc în România

Revenind la relaţiile bilaterale, dintre România şi statul Palestina, cum vedeţi viitorul acestora?

Cred că, în ultimii cinci ani, relaţiile au devenit mai bune. Istoric privind lucrurile au fost relaţii bune cu România…

…pe timpul preşedinţilor Ceauşescu şi Arafat…

Da. Atunci România avea relaţii bune cu Israelul şi cu liderii palestinieni. Dovadă fiind faptul că prima întâlnire dintre Shimon Peres şi Yasser Arafat a avut loc în România. Aproape toate contactele politice şi diplomatice iniţiale, dintre palestinieni şi israelieni au fost mediate în acelaşi mod. Apoi, după schimbarea din decembrie 1989, s-a considerat că palestinienii erau parte a zonei de influenţă comunistă, ceea ce nu este adevărat. Aşa că, în următorii 10 ani, relaţiile au fost reci.

Ulterior acestea s-au îmbunătăţit, contribuind la evoluţia pozitivă trei vizite prezidenţiale şi cele derulate la nivel ministerial. În ultimii ani au avut loc numeroase consultări politice, au fost semnate înţelegeri în domeniile cultural, agricol, cel de media şi acela vizând forţa de muncă.

Este în pregătire vizita ministrului nostru pentru economie, care a studiat în România. El va veni la Bucureşti cu o serie de oameni de afaceri.Vor fi şi alte reuniuni, precum a comitetului interministerial, derulat anterior la Ramallah şi care se va întruni, în această vară, la Bucureşti.

România încearcă să fie la mijloc, între Israel şi Palestina, dar uneori este de partea israelienilor, din motive logice. Care ţin de relaţia cu SUA, apartenenţa la NATO şi UE. Dar noi considerăm că relaţiile noastre vor deveni acum mai bune ca în trecut.

Câţi palestinieni trăiesc în România?

În jur de 3000 s-au stabilit aici, majoritatea obţinând atât cetăţenia română, cât şi încrederea româncelor cu care s-au căsătorit.

 

                         Dificultăţi de ordin mediatic…

Un mesaj final?

Din păcate, presa autohtonă nu prea este interesată de problemele internaţionale. În general, asta este situaţia, în special la nivelul televiziunilor, unde când sunt prezentate evenimente, de ultimă oră, din Orientul Mijlociu, nu sunt înfăţişate şi punctele de vedere ale autorităţilor palestiniene. Avem dificultăţi de ordin mediatic, pentru a prezenta punctul de vedere al statului Palestina, către cetăţenii români.

Acesta este un nou început.

Sper asta.

cum sa ajungi premier

 

 

Adevaratul motiv pt. care USA vrea sa atace Iranul

A fost criza financiară o schemă Ponzi?

Criza financiară izbucnită în 2008 poate fi asemănată cu o schemă Ponzi, o escrocherie financiară gen Madoff (sau FNI şi Caritas în variantă autohtonă), este concluzia, puţin şocantă poate, a economistului american Paul Krugman, laureat al premiului Nobel.

Schema frauduloasă Ponzi, după numele escrocului italian cu acelaşi nume de la începutul secolului trecut, presupune amăgirea investitorilor cu returnarea unor câştiguri rapide mult mai mari decât cele obişnuite de pe piaţă, dar care erau plătite nu din profituri obţinute real prin diverse investiţii ci chiar din banii aceloraşi investitori, cu condiţia ca numărul acestora să crească permanent. O astfel de „roată” este, fireşte, destinată eşecului, întrucat plăţile ce trebuie făcute investitorilor ajung la un moment dat să depăşească încasările.

Cum a funcţionat schema Ponzi în sistemul financiar? Expansiunea puternică a băncilor, care s-au întrecut în a acorda credite, a determinat o continuă apreciere a valorii activelor, principalul element de atracţie a investitorilor, care a ascuns astfel riscurile reale: unul dintre exemple este faptul că bula imobiliară a mascat riscul creditelor tip subprime din SUA. Mai devreme sau mai târziu, un astfel de balon se va desumfla, la fel ca într-o schemă Ponzi, şi totul se va prăbuşi.

De fapt, chiar Bob Shille, în celebra carte „Irrational Exuberance” a subliniat că un balon (bubble) este, de fapt, o schemă Ponzi, care nu necesită un act de fraudă deliberat însă are aceleaşi consecinţe.

Ce s-a întâmplat în perioada dintre 1980 şi 2008? În locul unui sistem financiar în care profiturile au fost realizate în lipsa competiţiei, a apărut un sistem în care profiturile s-au creat prin dezinformare şi percepţii greşite.

Inovaţia financiară a creat active, în special obligaţiuni garantate cu active (asset-backed securities), care au fost considerate multă vreme, în mod gresiv, ca fiind sigure şi evaluate ca atare. Astfel a operat sistemul financiar: s-a împrumutat ieftin pe baza respectivelor obligaţiuni considerate sigure şi a investit câştigurile în active care păreau să aducă randamente ridicate, ceea ce nu se întâmpla în realitate. Aşadar o uriaşă, neintenţionată (chiar dacă nu în intregime, totuşi) schemă Ponzi, care în final a clacat. Iar fără o reformă radicală, se va întâmpla din nou, consideră Krugman.

Acesta face şi o asociere cu problema pesos-ului mexican din anii 70, când respectiva monedă avea un curs fix faţă de dolar, însă dobânda titlurilor de stat mexicane era mult mai mare decât a celor americane, întrucât investitorii considerau că există un risc de depreciere, cu toate că probabilitatea era destul de redusă.

Astfel că investitorii puteau obţine uşor câştiguri aparent sigure: împrumutau dolari cu dobânzi mici, îi schimbau în pesos şi cumpărau obligaţiuni mexicane. La scadenţă, încasau profitul în pesos, îl schimbau în dolari la aceeaşi valoare, cursul fiind fix, şi astfel obţineau un profit garantat.

Cu toate acestea, la un moment dat moneda mexicană a fost lăsată sa floteze liber faţă de dolar şi a urmat o inevitabilă depreciere.