România , tara care ar trebui desfintata. / “First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win” Mahatma Gandhi

Posts tagged ‘financiar’

A fost criza financiară o schemă Ponzi?


Criza financiară izbucnită în 2008 poate fi asemănată cu o schemă Ponzi, o escrocherie financiară gen Madoff (sau FNI şi Caritas în variantă autohtonă), este concluzia, puţin şocantă poate, a economistului american Paul Krugman, laureat al premiului Nobel.
Schema frauduloasă Ponzi, după numele escrocului italian cu acelaşi nume de la începutul secolului trecut, presupune amăgirea investitorilor cu returnarea unor câştiguri rapide mult mai mari decât cele obişnuite de pe piaţă, dar care erau plătite nu din profituri obţinute real prin diverse investiţii ci chiar din banii aceloraşi investitori, cu condiţia ca numărul acestora să crească permanent. O astfel de „roată” este, fireşte, destinată eşecului, întrucat plăţile ce trebuie făcute investitorilor ajung la un moment dat să depăşească încasările.
Cum a funcţionat schema Ponzi în sistemul financiar? Expansiunea puternică a băncilor, care s-au întrecut în a acorda credite, a determinat o continuă apreciere a valorii activelor, principalul element de atracţie a investitorilor, care a ascuns astfel riscurile reale: unul dintre exemple este faptul că bula imobiliară a mascat riscul creditelor tip subprime din SUA. Mai devreme sau mai târziu, un astfel de balon se va desumfla, la fel ca într-o schemă Ponzi, şi totul se va prăbuşi.
De fapt, chiar Bob Shille, în celebra carte „Irrational Exuberance” a subliniat că un balon (bubble) este, de fapt, o schemă Ponzi, care nu necesită un act de fraudă deliberat însă are aceleaşi consecinţe.
Ce s-a întâmplat în perioada dintre 1980 şi 2008? În locul unui sistem financiar în care profiturile au fost realizate în lipsa competiţiei, a apărut un sistem în care profiturile s-au creat prin dezinformare şi percepţii greşite.
Inovaţia financiară a creat active, în special obligaţiuni garantate cu active (asset-backed securities), care au fost considerate multă vreme, în mod gresiv, ca fiind sigure şi evaluate ca atare. Astfel a operat sistemul financiar: s-a împrumutat ieftin pe baza respectivelor obligaţiuni considerate sigure şi a investit câştigurile în active care păreau să aducă randamente ridicate, ceea ce nu se întâmpla în realitate. Aşadar o uriaşă, neintenţionată (chiar dacă nu în intregime, totuşi) schemă Ponzi, care în final a clacat. Iar fără o reformă radicală, se va întâmpla din nou, consideră Krugman.
Acesta face şi o asociere cu problema pesos-ului mexican din anii 70, când respectiva monedă avea un curs fix faţă de dolar, însă dobânda titlurilor de stat mexicane era mult mai mare decât a celor americane, întrucât investitorii considerau că există un risc de depreciere, cu toate că probabilitatea era destul de redusă.
Astfel că investitorii puteau obţine uşor câştiguri aparent sigure: împrumutau dolari cu dobânzi mici, îi schimbau în pesos şi cumpărau obligaţiuni mexicane. La scadenţă, încasau profitul în pesos, îl schimbau în dolari la aceeaşi valoare, cursul fiind fix, şi astfel obţineau un profit garantat.
Cu toate acestea, la un moment dat moneda mexicană a fost lăsată sa floteze liber faţă de dolar şi a urmat o inevitabilă depreciere.
Anunțuri

Prima Casă: Cum să construieşti un subprime românesc.


Vă amintiţi cum a început toată mizeria de acum? Peste Ocean, politicienii au promis şi au convins că oricine îşi va putea permite o locuinţă. Cum s-a sfârşit la ei şi cum începe la noi:

În 2009, prima ediţie a programului Prima Casă era o încercare aproape naivă de-a stopa prăbuşirea pieţei imobiliare, a construcţiilor şi a creditării bancare. Rezultatele s-au văzut: zero.
În 2010, guvernul insistă. Ce s-ar putea întâmpla dacă chiar va reuşi să obţină rezultate.

Mai întâi, ce s-a întâmplat în SUA:

Pasul 1. Ispita: garanţiile de stat. Cuplul magnific Freddie Mac şi Fannie May – fonduri guvernamentale de garantare – au promis că preiau riscurile băncilor care dau credite ipotecare pentru persoane cu venituri mici. Condiţia: 52% dintre clienţi să aibă venituri SUB medie.

Pasul 2. Schizofrenia.
Nu e greu de ghicit ce a urmat. Dacă tu, cumpărător din clasa de mijloc, mergi la bancă să te împrumuţi, banca trebuie să găsească încă un client care în mod normal ar mai fi muncit mulţi ani până să-şi permită o casă.
Adică, să mărească riscul portofoliului ca să obţină dobânzi mai mici din tiparniţa FED. How cool is that? Boschetar? Respiră? E perfect!

Pasul 3. Beţia: bula imobiliară. Bani mai ieftini înseamnă preţuri mai mari. Clienţi mai mulţi înseamnă preţuri şi mai mari.

Pasul 4. Lăcomia: hazardul moral. Preţurile din ce în ce mai mari dau senzaţia că vor creşte la nesfârşit. Mai contează dacă îţi permiţi o casă? Cumperi acum, vinzi mai târziu, păstrezi profitul. Toată lumea e fericită. Sigur?

Pasul 5. Delirul. Se termină boschetarii. Preţurile încep să scadă. Proprietarii încep să vândă. Preţurile scad şi mai mult. Unii se trezesc că locuinţa lor a ajuns să valoreze mai puţin decât suma de plătit la bancă. Nu mai plătesc. Executări silite. Preţurile scad şi mai mult. Spirala continuă.

Pasul 6. Nota de plată. De pe acoperişurile Freddie, Fannie, Bear Sterns, AIG, Citi, încep să se arunce şefi, cu paraşutele de aur. Numără rar. Când trec de zece, înseamnă că băncile lor sunt prea mari pentru a fi lăsate să cadă.

Începe dominoul şi ajunge întâi în Europa, apoi în România. Bursele încep să cadă. Piaţa imobiliară începe să cadă. Împrumuturile încep să cadă. Economia începe să cadă. Guvernele anunţă planuri anti-criză, fiecare cât şi cum poate. România nu se lasă mai prejos. Printre măsuri, “Prima casă 2″:

Pasul 1. Ispita: garanţiile de stat. Dacă dai credite de 60-75 mii euro, cu avans de doar 5% şi dobândă tot 5% (euribor+4), statul îţi promite că tu, bancă, nu vei pierde nimic orice s-ar întâmpla.

Pasul 2. Schizofrenia. Cu 3000 de euro avans, adică un descoperit de cont pe card, şi venituri pe familie de 600 de euro poţi lua un apartament de două camere pentru care să dai în fiecare lună 300 de euro rată. Probabil, tot atât dădeai chirie.

Până aici, lucrurile s-au întâmplat sau se întâmplă. Mai departe, aşteptăm consecinţele. Cel mai rău scenariu:

Pasul 3. Mahmureala. Ştie cineva sigur dacă preţurile chiar s-au oprit din cădere? Care va fi impactul executărilor silite amânate până acum? Dar al proiectelor terminate şi nevândute pe care constructorii le pictează pe dinăuntru cu cai verzi, ca să doarmă băncile liniştite? Care va fi efectul îmbătrânirii şi al migraţiei? Dar al creşterii Euribor de la 1 la 5%, adică a dobânzii finale de la 5 la 9%? Bani scumpi înseamnă preţuri mai mici, ofertă mare înseamnă preţuri şi mai mici. [Citeşte şi când trebuie să tratezi căderea pieţei ca pe o veste bună]

Pasul 4. Depresia. La ultima întrebare, răspunsul e simplu. Dacă dobânda creşte de la 5% la 9%, rata lunară creşte de la 300 de euro la 450 de euro. Adică de la jumătate la trei sferturi din venitul familiei. Adică, venitul disponibil se înjumătăţeşte, de la 300 de euro la 150 de euro. O fluctuaţie de curs valutar sau o reducere de venituri poate să îl ducă chiar spre zero. Ce să faci în aşa situaţie?

Pasul 5. Stranger in bed. Numele adevărat al lui Freddie Mac este FHLMC. Pe Fannie May o cheamă FNMA. În România, garanţiile le dă FNGCIMM, o băncuţă guvernamentală care n-a căpătat până acum niciun nume popular (propuneri?).

Cum cine? Ea garantează miliardele de euro pe care băncile vor să le dea familiilor de la punctul 4. Dacă nu poate singură, îşi face asigurare. Dacă asigurarea nu ajunge, ne căutăm de bani. Deja vu!

Pasul 6. Nota de plată. Este România prea mare pentru a fi lăsată să cadă?

Plafoanele pentru Prima Casă 2, în milioane de euro (sursa: reflectiieconomice.zilisteanu.ro)

TOTAL 700
BCR 215,63
BRD 161,73
B. Românească 53,91
Alpha Bank 45,82
Piraeus Bank 37,74
B. Transilvania 26,95
CEC Bank 21,56
Millenium Bank 18,87
Raiffeisen Bank 16,17
Banc Post 16,17
Unicredit Ţiriac 16,17
Intesa 13,48
Garanti Bank 13,48
Volksbank 10,78
OTP Bank 6,74
Emporiki Bank 6,47
Leumi Bank 5,39
CreditEurope 5,39
Carpatica 4,31
ATE Bank 2,15
RIB 1,08

Nor de etichete