România , tara care ar trebui desfintata. / “First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win” Mahatma Gandhi

”Irakul e o nebunie a lui Churchill, care a vrut să unească două puţuri de petrol, complet separate – Kirkuk şi Mossul, alăturând trei entităţi diferite: kurzii, şiiţii şi sunniţi”. Nu există definiţie mai strălucită şi mi-ar fi plăcut să vă spun cui aparţine, însă nu mai ştiu. O port cu mine, aşezată lângă alte câteva jaloane memorabile care mi-au marcat drumul în Orient. (Şi apropo: ce altceva e Kuweitul – pe care Saddam l-a atacat furibund în 1990, după lungul război cu Iranul – decât un puţ de petrol?)

Preocupaţi de primăvara arabă, de escaladarea conflictului iraniano-israelian, de evenimentle din Libia, iar acum de războiul civil din Siria, am uitat Irakul cu strigoii lui. Ce-a rămas în urmă, în decembrie 2011, după ce bocancul ultimului soldat american s-a ridicat de pe fosta Mesopotamie (“ţara dintre râuri”)? Instabilitate, ură, violenţe, aproape un million de orfani şi spectrul unui iminent război civil.

La 20 martie 2003, ora locală 5:33, s-au auzit la Bagdad exploziile primelor bombe. Peste comorile Sumerului şi ale Babilonului, şuierau tomahawkurile. Niciodată ca înaintea războiului din Irak opinia publică din marele oraşe ale lumii nu s-a exprimat mai vehement. Începând chiar cu americanii: din februarie 2003, zeci de mii de oameni s-au adunat pe dealul Capitoliului (”o minoritate vocală”, au declarat atunci autorităţile), strigând: “Bombardaţi Texasul, au şi ei petrol!”, purtând pancarte cu textul “Oare Iisus i-ar bombarda?”. Conform sondajelor, ”minoritatea vocală” depăşea 60 la sută din numărul cetăţenilor.

Începea, în martie 2003, un război declanşat de o uriaşă minciună, pe care responsabilii de atunci, memorialiştii de astăzi, nu pot s-o justifice. (Armele chimice pe care le căutau Aliaţii în Irak, erau probabil cele pe care tot ei le vânduseră, când Saddam le-a exersat pe iranieni. Cât despre cele nucleare, israelienii bombardaseră în 1981 centrala nucleară din Osirak şi ar fi aflat primii dacă irakienilor le-ar mai fi crescut, între timp, alta). George Tenet, şeful CIA în 2003, dă vina pe alţii. Are pe cine: începând cu vicepreşedintele de atunci, Dick Cheney (care l-a îmbrobodit rău pe preşedintele Bush), şi terminând cu Douglas Feeith, Richard Perle, neobositul Paul Wolfowitz, adjunctul secretarului de stat al Apărării din administraţia Bush-Junior. (Urma să se găsească un ţap ispăşitor, în persoana zisului Scooter Libby, şeful de cabinet al lui Cheney, pe care destui jurnalişti au avut umorul inovoluntar de a-l numi ”eminenţa cenuşie a Administraţiei” sau chiar ”artizanul războiului din Irak”. Preşedintele Bush a avut decenţa de a-i comuta pedeapsa cu puşcăria acestui măscărici tragic). Firma Halliburton a încasat 39,5 miliarde de dolari de pe urma războiului din Irak, fapt pentru care Cheney e cât se poate de relaxat când afirmă că nu are de ce să-şi ceară scuze pentru decizia politică din urmă cu zece ani. (E drept că nici ExxonMobil sau British Petroleum sau Chevron sau Shell n-au dus-o mai rău). Nemaivorbind de numeroasele firme de pază şi protecţie – în cap cu sinistra ”Blackwater” –  care au dat liber mercenarilor lor să toace populaţia fără somaţie.

Cine e, totuşi, învingătorul războiului din Irak? Dacă la 1 mai 2003 – când preşedintele W. Bush s-a grăbit să-şi declare ”misiunea îndeplinită” – ostilităţile dintre Aliaţi şi insurgenţii irakieni erau departe de final, iar perspectiva cât se poate de înceţoşată, astăzi se poate constata că principalul învingător e teocraţia şiită a Iranului. Dar asta e o altă poveste, pe care o vom povesti la lumina altui foc.

Actualul premier, şiitul Nuri al-Maliki, al cărui scaun se clatină serios, nu este – cum ar fi tentaţi unii să creadă, ”omul americanilor”. Nu este nici ”omul ayatollahilor” din Iran (ţară unde şi-a petrecut anii din exil cât n-a stat în Siria). Al-Maliki, la 63 de ani, e un personaj introvertit, suspicios, care n-a ieşit nici astăzi din logica de conspiraţionist în care şi-a petrecut aproape un sfert de veac din viaţă. Ca mulţi alţii, care au supravieţuit dictaturii brutale a lui Saddam Hussein, dar şi ororilor războiului, al-Maliki e bântuit de toţi strigoii confruntărilor, care se ridică deasupra Republicii ca aburul căldurii de iad. Primul ministru are probleme cu regiunea autonomă a kurzilor, care a început să-şi vândă petrolul fără apostila Bagdadului, cu manifestaţiile din ce în ce mai dese ale sunniţilor, cu grupurile înarmate care bântuie ţara, cu sărăcia-lucie, augmentată  de lipsa cronică a apei, într-un Irak care ar putea fi putred de bogat.

Octogenarul preşedinte (de etnie kurdă) Jalal Talabani e grav bolnav. Apropiatul său sfârşit poate aduce schimbări neaşteptate în actuala ecuaţie a Puterii (ambiţioasa sa soţie, Prima Doamnă, şi-a anunţat deja dorinţa de a-i succede).

Nuri al-Maliki conduce Irakul ”ca un capo”, după cum observă jurnaliştii de la The Economist). Regimul lui e minat de corupţie şi de încălcări grosolane ale drepturilor omului. Observaţiile acestea – altminteri corecte – ale unor occidentali get-beget nu ţin seama de esenţial: de cultura politică a zonei, unde unui dictator sângeros îi ia locul un alt dictator…

… N-aş mai putea să revăd Irakul. Strigoii lui revin şi în coşmarurile mele. E ca în poemul lui al-Sayyab: ”Străzi despre care se spune că nimeni nu mai revine pe ele, aşa cum nimeni nu mai revine de pe tărâmurile morţii…”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: