România , tara care ar trebui desfintata. / “First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win” Mahatma Gandhi

Archive for Noiembrie, 2009

Vânătoare de vrăjitoare comuniste în Comisia Europeană


Candidaţii Cehiei, Slovaciei, Ungariei sau ai Estoniei pot fi indezirabili pentru Partidul Popular European din cauza legăturilor cu fostul regim comunist. Popularii se fac însă că nu observă trecutul maoist al preşedintelui Comisiei sau prezenţa viitoarei şefe a diplomaţiei UE la reuniunile comuniştilor britanici.
Catherine Ashton
Catherine Ashton, viitorul ministru de Externe al UE, a fost criticată pentru lipsa experienţei în diplomaţie.
// <![CDATA[//

Partidul Popular European, care deţine majoritatea în legislativul comunitar, nu vrea să permită accesul în noua Comisie a celor care au avut legături cu fostele regimuri totalitare. Popularii au publicat recent o declaraţie potrivit căreia „candidaţii la postul de comisar nu trebuie, în nici o circumstanţă, să fi fost asociaţi cu regimuri represive şi nu este permis să fi participat la guverne sau mişcări politice nedemocratice sau guverne şi mişcări corupte“.

O primă victimă a „vânătorii de vrăjitoare“ iniţiate de populari poate fi candidatul Cehiei, actualul ministru de Externe, Stefan Fuele, relatează EUobserver. În vârstă de 47 de ani, Fuele a fost membru al Partidului Comunist din Cehoslovacia şi a studiat între 1981 şi 1986 la Institutul de Relaţii Internaţionale de la Moscova, recunoscut drept şcoala diplomatică a fostei URSS.

Publicitate
// <![CDATA[//

Presa cehă a prezentat institutul moscovit drept un „incubator“ al KGB, unde nu erau admise decât odraslele nomenclaturiştilor din statele satelite sau cadre atent verificate. Într-o situaţie identică se află şi candidatul slovac, Maros Sefcovic, actualul comisar pentru Educaţie şi Sport. Sefcovic a fost membru al partidului comunist şi a studiat la acelaşi institut sovietic. Comentatorii slovaci şi cehi susţin că, în timpul regimului comunist, acestea erau condiţiile necesare pentru a lucra în diplomaţie, iar fostul preşedinte Vaclav Havel nu s-a arătat deranjat de trecutul candidatului ceh.

Şi candidatul Estoniei, actualul comisar antifraudă Siim Kallas, a fost membru al Partidului Comunist al URSS din 1972 până în 1990, însă după ce a devenit premier, în 2002, a instalat oficiali anti-Kremlin în posturi-cheie în echipa sa din Bruxelles. Nominalizatul Ungariei, Laszlo Andor, în prezent economist şi membru în conducerea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ar putea ajunge şi el în atenţia PPE. Eurodeputaţi din Fidesz, partidul de dreapta de opoziţie din Ungaria, au spus că acesta „este inacceptabil“. Andor a fost un socialist antistalinist şi, potrivit unui diplomat ungar, a fost la un moment dat apropiat de Partidul Comunist ungar, dar nu a fost niciodată membru.

Scrupulozitatea popularilor europeni se va limita însă la noile state membre, fără să ia în vizor trecutul comunist al preşedintelui Comisiei, José Manuel Barroso. Acesta a fost atras în tinereţe de ideologia maoistă, după care a fost unul dintre liderii ilegalişti ai Partidului Muncitorilor din Portugalia, în timpul dictaturii lui Antonio Salazar. Eurodeputaţii populari trec cu vederea şi peste faptul că viitorul Reprezentant pentru Politică Externă al UE, britanica Catherine Ashton, a fost membru al organizaţiei neguvernamentale Campania pentru Dezarmare Nucleară (CDN), pe care a reprezentat-o la reuniunile Partidului Comunist britanic, în anii ’70 şi ’80. „Toată lumea ştie că CDN era sprijinită de Kremlin. Era coloana a cincea a URSS în Occident“, a declarat eurodeputatul conservator ceh Hynek Fajmon. Ashton a fost deja acuzată de eurodeputatul George Batten că a acceptat finanţare sovietică pentru mişcarea pentru dezarmare şi nu a reuşit să justifice provenienţa a circa 170.000 de lire sterline, în cadrul unui audit efectuat în 1982-1983. „În timpul în care a fost în CDN nu a vizitat URSS. Nu a avut nici un contact cu URSS şi nu a acceptat bani de la surse sovietice“, a spus purtătorul de cuvânt al lui Ashton pentru EUobserver.

Cancerul nu ucide, statul român, da! (2)


S-a tratat de cancer în Germania, pe bani împrumutaţi de la bănci, după ce statul român i-a refuzat formularul E 112. Citiţi astăzi partea a doua dintr-o cutremurătoare poveste a unui profesor din Târgu-Jiu, căruia medicii din România i-au zis că are sinuzită, când el, de fapt, se topea din cauza unei tumori la nas.
Masca personalizata, creata special in clinica din Freiburg, pentru o iradiere punctiforma, nu totala, ca in Romania
Masca personalizata, creata special in clinica din Freiburg, pentru o iradiere punctiforma, nu totala, ca in Romania
Deşi suferea de cancer, un profesor din Târgu-Jiu a fost diagnosticat cu sinuzită de medici din Gorj şi Bucureşti. La peste un an de la primele semne ale afecţiunii, la un tomograf, a descoperit că în spatele nasului i se formase o tumoare malignă. Cancer, stadiul IV, ultimul. Majoritatea medicilor nu i-au dat nici o şansă, mai puţin dr. Raluca Grigore, de la Spitalul Colţea, care i-a prezentat un caz similar, vindecat la o clinică din Freiburg – Germania. Costul tratamentului – circa 50.000 de euro.
Iniţial a încercat să plece la tratament în Germania pe baza formularului E 112, dar nici un medic nu a avut curajul să-i scrie, sub semnătură, că “tratamentul nu poate fi efectuat
într-un interval de timp rezonabil în nici una dintre unităţile sanitare din România”, condiţie fără de care nu i se aprobă finanţarea de la buget.A mai pierdut câteva luni la CJAS Gorj, aşteptând aprobări. În cele din urmă, familia sa a hotărât să se împrumute.

 

Întors din morţi, la clinica din Freiburg
După ce toţi membrii familiei au accesat credite bancare, profesorul a ajuns la clinica din Freiburg. “În România, medicii mi-au zis: «Ce te mai zbaţi atât că, uite, G3 – G4, eşti pe ducă». În schimb, în Germania mi s-a spus că pot fi vindecat foarte bine, că tratamentul durează opt săptămâni şi că la capătul lor se vede luminiţa de la capătul tunelului. Mi s-au prezentat, de la început, reacţiile adverse: voi pierde din greutate, vor fi afectate glandele salivare, deci o perioadă nu o să am salivă, nu o să am gust, o să mi se umfle limba, o să fac eventual o candida, chestii de genul acesta. O bună parte din personalul acestei clinici este formată din fizicieni, chimişti, informaticieni şi totul se face ca la carte. Deci, pot să spun că pe mine m-a tratat un calculator. Mi s-a făcut un program de tratament şi, efectiv, calculatorul m-a tratat acolo… A fost creată, special pentru mine, o mască personalizată, în aşa fel încât să se producă o iradiere punctiformă, nu totală, artizanală, aşa cum se întâmplă în România.
În ultima săptămână de tratament în Germania, din cauza imunităţii foarte scăzute, am contactat un stafilococ aureus şi a trebuit să întrerup tratamentul pentru a scăpa de acest stafilococ, lucru care s-a întâmplat în circa o săptămână. Imediat m-au scăpat de el. Gheorghe Dinică a avut aceeaşi chestie, dar românilor le-a luat două săptămâni ca să depisteze acest stafilococ aureus, timp în care el a acţionat foarte puternic, iar în Germania în 7 – 8 zile eram vindecat, fiind tratat cu ceva pregătit de ei, acolo, în laboratoarele lor.
Urmare a acestui fapt, a trebuit să fac în România încă trei şedinţe de chimioterapie. În Germania îmi mai rămăsese de făcut o singură şedinţă, dar pentru că în România o şedinţă din Germania înseamnă trei…”
„Aveţi ceva?… Oricum nu ştiam ce să vă fac“
Diferenţele sunt uriaşe: “Fiind undeva, la reanimare, pentru că acolo mi se găsise un loc, m-a întrebat o asistentă, din uşă: «Aveţi ceva?», şi am zis «Nu, mă simt bine». Replica a fost: «Foarte bine, că oricum nu ştiam ce să vă fac».
Am fost la cel mai mare centru din Bucureşti, care este Fundeniul. Acolo radioterapia se face undeva la un subsol şi erau kilometri de oameni, deci nu exagerez, era plin plin, plin. Ca să intri la medic trebuia să stai cinci ore. Veneau oamenii dimineaţa la ora 4.30 ca să intre la ora 11.00 sau eu ştiu la cât, la medicul curant, ca să îi programeze la radioterapie.
Radioterapia nu se face pe un aparat de radioterapie. Este, de fapt, cobaltoterapie, depăşită total, şi ineficientă. În Germania nu se mai face cobaltoterapie de 40 de ani, din anii ’70. Oamenii sunt amăgiţi şi omorâţi cu zile. 80 la sută din cei trataţi mor. Tratamentul îl fac timp de doi ani şi trebuie să dureze maximum două luni. Dacă nu e operabil, orice cancer se tratează combinând radioterapie cu chimioterapie, pentru ca efectul să fie maxim, ceea ce în România nu este posibil”.
La Tribunalul Gorj a început ieri, 23 noiembrie a.c., un proces intentat de profesor Casei de Asigurări de Sănătate Gorj, pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare. La primul termen, CJAS Gorj nu a trimis pe nimeni în instanţă. Judecătorul a amânat judecarea pe 7 decembrie. Cozma Dumitrescu, directorul adjunct al CJAS Gorj, ne-a declarat că cei doi consilieri juridici ai instituţiei nu au avut timp – vreme de 25 de zile – nici să studieze dosarul, nici să elaboreze o întâmpinare. (N.D.)

Bocitul mortului în casă şi plimbatul cu sicriul deschis până la groapă, în afara legii


Traim in Europa, tot acolo trebuie sa murim, după legi europene. Parlamentarii au aprobat în Senat o lege care nu mai are loc pentru tradiţii, cum ar fi bocitul mortului în casă. Dar şi plimbatul cu sicriul deschis până la groapă.

Viitoarea lege europeană îngroapă tradiţia şi impune ca, după deces, corpul să fie transportat cu o maşină specială la capela cimitirului. Rudele nemulţumite au şi ele o mângâiere – firmele de pompe funebre vor fi obligate să aibă un fond de garantare, la fel ca şi medicii.

Noua lege ar reglementa şi felul în care trebuie să arate cimitirele. Toate trebuie să aibă capelă cu cameră frigorifică şi perdea de arbori de jur împrejur. Permite şi apariţia cimitirelor private, lucru cu care Biserica nu se poate împăca. Odată adoptată legea, cimitirele vor trebui să aibă alei pietruite şi asfaltate şi, neapărat, canalizare.

Deocamdată, cimitirele aflate în subordinea administraţiilor locale sunt singurele care respectă condiţiile cerute de viitoarea lege, doar pentru că sunt finanţate de la bugete locale. Însă, cele mai multe, adică peste 90 la sută, sunt locurile de veci ale bisericilor, care abia au gard de jur împrejur. Doar câteva, aflate la oraş, au capelă sau canalizare.

„Şoricelul“ Van Rompuy vrea să roadă buzunarele europenilor


Nou alesul preşedinte al Uniunii Europene va căuta, în ianuarie, să „promoveze“ un controversat proiect iniţiat de preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, de impunere a unei noi „eurotaxe“, care se va simţi la fiecare cumpărătură.
Soricelul Van Rompuy
„Opriţi circul politic“, o campanie a opoziţiei belgiene, căreia i s-a raliat şi sora lui Van Rompuy, Christine.
// <![CDATA[//

Pentru a accede la funcţia supremă în UE „nu trebuie să ceri postul, ci să fii un şoricel cenuşiu; ofertele vor veni la tine“, le-ar fi spus Herman Van Rompuy colegilor săi din guvernul Belgiei, în urmă cu câteva săptămâni, scrie ziarul belgian „De Morgen“. În numai câteva zile de la preluarea oficială a mandatului, noul preşedinte al UE va sprijini ideea lui Barroso şi va oferi astfel o sursă de venit constantă şi directă pentru vistieria UE, criticată de mulţi pentru „risipă“.

„Finanţarea statului social, indiferent de reforma socială pe care o implementăm, va necesita noi surse“, declarase Van Rompuy la recenta sa întâlnire secretă cu grupul Bilderberg.

Publicitate
// <![CDATA[//

Deşi respectiva întrevedere a fost secretă, cabinetul premierului belgian s-a văzut nevoit să ofere o declaraţie publică pe marginea acestui subiect, imediat „transpirat“ în presă. „Posibilitatea unor pârghii financiare la nivel european trebuie analizată în mod serios“, a mai spus Van Rompuy, care de la 1 ianuarie va câştiga aproape 1.000 de euro pe zi (355.000 de euro pe an).

Barroso a alcătuit o serie de planuri alternative de impunere a unei eurotaxe care ar implica vărsarea direct către Bruxelles a unui procent fix din TVA şi din accizele pe combustibili. Atât taxa pe valoarea adăugată, cât şi accizele pe carburanţi contribuie deja la finanţarea cheltuielilor UE – cifrate la peste 130 de miliarde de euro pentru anul viitor, dar ele sunt în prezent colectate de guvernele naţionale, fiecare dintre acestea contribuind cu un procent variabil.

Noua eurotaxă ar putea apărea pe toate chitanţele primite de cumpărătorii de rând în magazine şi benzinării, cu valoarea exactă a procentului de TVA sau accize care pleacă direct spre Bruxelles. Suporterii planului spun că măsura nu face decât să ia o parte din taxele percepute oricum, făcând mai transparente costurile suportate de contribuabili.

Van Rompuy, în vârstă de 62 de ani, nu a indicat către care mecanism de colectare a taxelor ar înclina, dar după întrevederea cu Bilderberg, purtătorul său de cuvânt a spus că opţiunile oscilează între o taxă „verde“ şi o versiune a „taxei Tobin“. Aceasta din urmă a fost propusă iniţial în anul 1972, de către economistul american James Tobin, ca taxă pe speculaţiile monetare. Potrivit „The Sunday Telegraph“, indiferent care dintre cele două variante va fi aleasă, însăşi ideea de impunere a unei „taxe europene“ va întâmpina o opoziţie politică majoră, cel puţin din partea conservatorilor britanici, favoriţi în următoarele legislative.

„Orice fel de sistem fiscal armonizat înseamnă pierderea controlului asupra sistemelor noastre fiscale naţionale“, a apreciat Timothy Kirkthorpe, liderul parlamentarilor conservatori. „Însăşi concurenţa în Europa depinde de competitivitatea regimurilor fiscale ale statelor membre“, a adăugat el. Sora lui Van Rompuy, Christine, o asistentă medicală în vârstă de 54 de ani, a devenit unul dintre cei mai vehemenţi critici ai politicilor premierului, după ce acesta a privatizat sistemul naţional de asigurare a sănătăţii. „Mă opun ideii fratelui meu privind noua taxă. Orice taxă nouă va fi plătită de săraci. Noi trebuie să-i taxăm pe bogaţi“, a spus Christine Van Rompuy, actualmente membră a Partidului Muncitorilor.

Cancerul nu ucide, statul român, da!


S-a tratat de cancer în Germania, pe bani împrumutaţi de la bănci, după ce statul român i-a refuzat formularul E 112. Citiţi astăzi prima parte a unei cutremurătoare poveşti a unui profesor din Târgu-Jiu, căruia medicii din România i-au zis că are sinuzită, când el, de fapt, se topea din cauza unei tumori la nas.
Asistenta la patul unui pacient
CJAS Gorj nu a răspuns în termenul legal.
// <![CDATA[//

Deşi suferea de cancer, un profesor din Târgu-Jiu a fost diagnosticat cu sinuzită de medici din Gorj şi Bucureşti, şi tratat, în consecinţă, peste un an. În această perioadă, sângera din ce în ce mai abundent, uneori interminabil.

La peste un an de la primele semne ale afecţiunii, fiind examinat cu un tomograf, a descoperit că în spatele nasului i se formase o tumoare malignă. Cancer, stadiul patru, ultimul. Majoritatea medicilor i-au recomandat, lui şi familiei, să o ia încet spre cimitir, să nu stârnească panică.

Un medic din Bucureşti, dr. Raluca Grigore, de la Spitalul Colţea, l-a ajutat să nu dispere, prezentându-i un caz similar, descoperit în acelaşi stadiu şi vindecat, cu un an în urmă, la o clinică din Freiburg – Germania, condusă de un medic român, profesor doctor Ligia Anca Grosu.

Publicitate
// <![CDATA[//

Costul tratamentului – circa 50.000 de euro.

Formularul E 112, interzis oamenilor de rând
După ce cotizase peste 35 de ani în sistemul asigurărilor de sănătate, profesorul cu cancer în ultimul stadiu a început bătălia pentru obţinerea formularului E 112, care echivala cu decontarea spitalizării în Germania. Zeci de drumuri prin centrele universitare din ţară, zeci de apeluri disperate către medici care, ca într-o conspiraţie a morţii împotriva vieţii, au refuzat, toţi, să scrie negru pe alb un adevăr de necontestat, acela că în România un pacient cu cancer în ultimul stadiu nu poate fi vindecat. Potrivit articolului 44 din Ordinul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 592/2008, tratamentul nu este decontat dacă un medic nu scrie, sub semnătură, că „tratamentul nu poate fi efectuat într-un interval de timp rezonabil în nici una dintre unităţile sanitare din România”. O formulare ticluită în aşa fel încât să ţină departe românii de dreptul la viaţă şi la asistenţă medicală responsabilă. „Doamnă, mie mi-e frică să dau aşa ceva, şi mama dacă ar avea cancer, nu aş scrie acel raport, pentru că mi-e frică”. De ce, l-am întrebat, de ce vă e frică? „Mi-e frică să nu fiu dat afară.” De cine? „De cei care vor face verificări.” Astfel relatează soţia pacientului dialogul cu un medic român. Şeful unei clinici ORL din Bucureşti, Cristinel Popescu, i-a spus că tratarea unui pacient cu cancer în ultimul stadiu în străinătate este mai mult o fiţă: „S-a purtat foarte urât cu mine. M-a umilit. Mi-a spus că eu nu ştiu cine este el, că el este profesor, că în România tratamentul este foarte bun, că nu are rost să dau bani medicilor din străinătate. M-a umilit, pur şi simplu m-a dat afară din birou”.

CJAS Gorj nu a răspuns în termenul legal
Un dosar foarte voluminos, cuprinzând inclusiv poziţia clinicii din Freiburg, conform căreia, pentru tratarea bolnavului, era necesară combinarea radioterapiei cu chimioterapia, imposibil de realizat în centrele oncologice din ţară, a fost depus, la 10 iulie a.c., la Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Gorj. Deşi legislaţia în vigoare obliga această instituţie să se pronunţe în termen de 5 zile dacă eliberează sau nu formularul E 112, un răspuns, chiar dacă e negativ, a fost primit de către pacient la aproape trei luni de la înregistrarea cererii sale. Cam atunci când ar fi trebuit să aibă loc parastasul de şase săptămâni, dacă, împreună cu familia, nu ar fi reuşit să acceseze credite bancare de peste 50.000 de euro – costul spitalizării.

Şeful CJAS Gorj, Daniel Titu Bondoc, susţine că ar fi putut respinge cererea după prima zi, dar a aşteptat completarea dosarului. Însă, examinând cererea depusă de profesor, se observă că i-a trebuit exact o lună de zile de la intrarea cererii în instituţia pe care o conduce pentru a pune o rezoluţie către Direcţia Economică, urmată de o a doua rezoluţie, o zi mai târziu, către Compartimentul Juridic.

Campanie pentru E 112
În absenţa programelor guvernamentale adecvate, mii de români continuă să moară cu zile de o maladie care doar la noi în ţară şi în alte câteva din lumea a treia rămâne incurabilă. “Cancerul nu ucide, statul român, da!” este titlul unei campanii sociale iniţiată, recent, de Ziarul online GorjNEWS.ro şi de Radio Târgu-Jiu, căreia i s-a alăturat şi Cotidianul, în încercarea de a afla ce le împiedică pe autorităţile române să dea formularul E 112 românilor mai puţin norocoşi şi cu lipici la boli încă incurabile la noi în ţară.

România, cea mai coruptă ţară din UE


România este percepută ca fiind cea mai coruptă ţară din Uniunea Europeană. Potrivit reprezentanţilor Transparency International, ţara noastră nu a înregistrat niciun progres faţă de anul trecut, iar stagnarea e rezultatul lipsei de coordonare în privinţa măsurilor legislative şi instituţionale.

România ocupă, în 2009, ultimul loc din Uniunea Europeană în clasamentul Transparency International din punct de vedere al indicelui de percepţie a corupţiei. Ţara noastră se află la egalitate cu Bulgaria şi Grecia, în contextul în care nu a înregistrat niciun progres faţă de anul precedent.

Potrivit clasamentului, România a ajuns în această situaţie după ce Bulgaria a crescut de la 3,6 în 2008, la 3,8 în 2009, iar Grecia a scăzut de la 4,7 la 3,8.

Reprezentanţii Transparency International România au criticat stagnarea României susţinând că este pentru prima oară, din 2002, când în domeniul luptei anticorupţie nu s-a înregistrat niciun progres de la un an la altul.

Indicele de percepţie a corupţiei, realizat de Transparency International, se bazează pe datele privind corupţia, obţinute din sondaje specializate făcute de instituţii independente. El clasează ţările lumii în funcţie de gradul în care este percepută corupţia în rândul oficialilor şi politicienilor şi reflectă opinia oamenilor de afaceri şi a analiştilor din întreaga lume, inclusiv a experţilor din fiecare ţară evaluată.

INDEPENDENŢĂ O berărie pentru fiecare român sau Cum să-ţi fabrici „bere de casă“ singur, în propria bucătărie


Cu numai 250-360 lei, fanii berii îşi pot cumpăra un „echipament casnic de produs berea, cu o capacitate maximă de 23 litri pe săptămână. Costul de producţie a unei doze de bere de 0.5 litri e între 1.4 şi 4.85 lei, însă e „eco” şi are gust „ca la mama ei acasă”

 

Laurenţiu Iancu (39 ani) a început ca agent de vânzări, mai întâi de prezervative, apoi de electrozi de sudură. Ideea de a vinde echipamente de produs berea în casă i-a venit discutând „la o bere” cu un prieten stabilit în Belgia. Mi-a zis: „«Mi-am cumpărat un aparat de făcut bere în casă». Am reacţionat după două secunde: «Cum adică bere făcută în casă?»”. Amicul i-a explicat că-i vorba de un recipient special în care pui apă, un pic de drojdie, niţel zahăr şi torni conţinutul unui „kit” de bere: extract de malţ, amestecat cu hamei şi ierburi aromate, totul conform reţetei din prospectul de utilizare.

După o săptămână, berea e trasă deja în sticle, i se mai adaugă un pic de zahăr şi sticlele sunt capsate. Sticlele se ţin în prima săptămână la temperatura camerei, după care se mută la loc răcoros (pe balcon, în frigider, în cămară, în garaj) alte trei săptămâni, ca drojdiile să consume zahărul generând alcool şi dioxid de carbon.

//

Înainte de a turna „berea de casă” în pahare, trebuie însă mare atenţie ca sticla să nu fie agitată sau culcată pe o parte, ca să nu o tulbure drojdiile depuse pe fundul sticlei.

De la „supa primordială” la halba cu guler

Discuţia s-a purtat în preajma Crăciunului 2008. La începutul lui 2009, vânzările firmei lui Laurenţiu, care se ocupa cu comercializarea consumabilelor de sudură, au început să scârţâie: „Piaţa construcţiilor şi a construcţiilor metalice a intrat într-un declin puternic, aşa că mi-am zis că trebuie să mai găsesc ceva”. Atunci şi-a amintit de dispozitivul de făcut bere în casă, a dat un „search” pe Google şi a văzut că nimeni în România nu importă aşa ceva. S-a informat mai bine cum funcţionează o fabrică de bere de apartament, şi-a comandat un echipament plus câteva kituri (materia primă) de bere direct de la producător şi l-a băgat în teste: „Toată viaţa am lucrat numai în vânzări, unde am fost învăţat să prezint spre vânzare produse în care am încredere, pe care le cunosc. În vânzări, e o regulă: «Eşti primul tău client». Trebuie să te loveşti tu primul ca să ştii să dai un răspuns când cumpărătorul are nedumeriri”.

Aşa că Laurenţiu a montat într-un colţişor din bucătărie „fabrica de bere” şi a început să adauge ingredientele pe rând, conform tehnologiei de producţie. A lichefiat în bain-marie „kitul vâscos” (mixul de 1.5 kg de extract de hamei, malţ şi arome naturale), a dizolvat drojdia uscată în apă caldă şi a amestecat cu o spatulă toate ingredientele în 20 de litri de apă plată. A pus capacul peste „supa primordială” şi timp de o săptămână a dat târcoale bidonului de plastic, în aşteptarea rezultatului. În faza de transfer a „berii intermediare” în sticle, Laurenţiu nu s-a putut abţine şi a făcut o degustare: „Avea gust de bere trezită, fără acid, şi un miros de drojdie”. A urmat o chinuitoare aşteptare: „Conform reţetei, ar fi trebuit să aştept trei săptămâni, dar după 14 zile n-am mai avut răbdare şi, cu un pic de teamă în ce priveşte rezultatul, am deschis prima bere. Când am decapsat-o, s-a auzit fâsul respectiv de la CO2, arăta ca o bere, avea chiar şi guler de spumă. Doar la gust era altfel. Nu avea gustul ca berea pentru consum de masă fabricată în România. Atunci am trăit acel sentiment pe care-l trăiesc de fiecare dată când fac ceva şi funcţionează”.

Senzaţia trăită de papile, când dai pe gât o bere „home made”, e unică, în viziunea întreprinzătorului: „E ca atunci când mănânci o pâine caldă coaptă de bunica în sobă faţă de o pâine cu aditivi uitată cu zilele pe raftul supermarketului. E aromată. Iar alcoolul, chiar şi la berea de 8%, se simte de-abia după ce o bei. E atât de bine pătrunsă cu gustul şi cu aroma, că tăria nu i-o simţi. O bei ca pe-o bere normală şi de-abia după aceea îşi face efectul”. După efectuarea de teste, Laurenţiu Iancu avertizează producătorii casnici de bere ce să evite pentru a da un maxim de savoare produsului: „Berea de casă nu e recomandat să se stocheze în PET-uri, fiindcă nu păstrează foarte bine acidul în interior. Bidonul odată deschis trebuie consumat tot şi, dacă-i o bere cu 8% alcool, trebuie să te pui în cap să dai gata un bidon întreg o dată. Berea de casă la PET trebuie consumată într-un cerc mai larg”.

100 de români şi-au cumpărat „fabrici de bere” personale

Euforia dată de degustarea primei beri s-a tradus imediat în stabilirea de contacte oficiale cu un furnizor din Belgia şi unul din Germania, de unde a comandat câteva seturi de echipamente. Şi-a creat singur un site de vânzare: www.fabrica-de-bere.ro , a lipit un abţibild de reclamă pe maşina personală. Targetul sunt oameni de clasă medie cu înclinaţii spre activităţi gospodăreşti, dispuşi să investească săptămânal două ore şi jumătate din timpul lor liber: „Exact cum sunt cei care îşi cumpără 300 de kilograme de struguri şi-şi fac singuri vin, aşa vreau să formez o pătură de români cunoscători în ale berii care-şi fac singuri berea în casă”.

Până acum, Laurenţiu a avut 100 de clienţi, toţi bărbaţi, cele câteva doamne cliente care au cumpărat dispozitive de făcut berea luându-le ca să le ofere cadou soţilor lor. Cu fiecare cumpărător în parte, Laurenţiu urmează un protocol strict: „Fiecărui client îi dau o sticlă de bere din producţie proprie ca s-o deguste şi îi rog pe toţi ca, la rândul lor, să îmi dea o sticlă din producţia lor ca să o gust. E ca să verific dacă au aplicat corect tehnologia de fabricaţie”. Preţul unei microfabrici de bere variază între 250 şi 360 lei. Echipamentul cel mai ieftin e pentru începători şi conţine: un recipient de fermentare gradat, dotat cu robinet şi termometru cu cristale lichide pentru monitorizarea în permanenţă a temperaturii mustului de bere, o spatulă de amestecare, 100 de capace de metal, un capsator, o soluţie de dezinfectare şi igienizare şi o perie de spălat sticle. Recipientul are pe capac o supapă de evacuare a CO2. Dispozitivul pentru avansaţi conţine în plus un al doilea recipient de plastic, dotat cu densimetru, în care se amestecă berea cu zahărul înainte de transferul în sticle. Varianta a doua duce la economisirea de timp, explică Laurenţiu: „Altfel, trebuie adăugat zahăr în fiecare sticlă în parte şi după aia e nevoie să se agite sticlele pentru dizolvarea îndulcitorului”.

Materia primă pentru fabricarea berii costă 65-68 lei cutia de 1.5kg, dintr-un astfel de „kit” obţinându-se între 7 şi 23 litri de bere. Tradus în „cost de producţie” pe doza de 0.5 litri, un fabricant casnic trebuie să investească între 1.4 şi 1.7 lei. Deşi preţul se apropie destul de mult de cel al berii de pe rafturile magazinelor, Laurenţiu explică în ce constă diferenţa: „E o bere eco. Dacă vom compara cu o bere ieftină de supermarket, sunt echivalente ca preţ, însă ca gust este exact ca berile belgiene sau franţuzeşti pe care în hipermarket le găsiţi la 3.5-5 lei doza”. Pentru „berarii premium”, micul afacerist poate aduce pe lângă cele 18 reţete de bere din oferta permanentă şi kitul de „cidru” sau kitul „Christmas”, din care se fabrică o bere belgiană specială, „cu gust de sărbători”, la un cost de producţie de 4.85 lei doza.

Nor de etichete