România , tara care ar trebui desfintata. / “First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win” Mahatma Gandhi

Archive for noiembrie, 2009

Vânătoare de vrăjitoare comuniste în Comisia Europeană


Candidaţii Cehiei, Slovaciei, Ungariei sau ai Estoniei pot fi indezirabili pentru Partidul Popular European din cauza legăturilor cu fostul regim comunist. Popularii se fac însă că nu observă trecutul maoist al preşedintelui Comisiei sau prezenţa viitoarei şefe a diplomaţiei UE la reuniunile comuniştilor britanici.
Catherine Ashton
Catherine Ashton, viitorul ministru de Externe al UE, a fost criticată pentru lipsa experienţei în diplomaţie.
// <![CDATA[//

Partidul Popular European, care deţine majoritatea în legislativul comunitar, nu vrea să permită accesul în noua Comisie a celor care au avut legături cu fostele regimuri totalitare. Popularii au publicat recent o declaraţie potrivit căreia „candidaţii la postul de comisar nu trebuie, în nici o circumstanţă, să fi fost asociaţi cu regimuri represive şi nu este permis să fi participat la guverne sau mişcări politice nedemocratice sau guverne şi mişcări corupte“.

O primă victimă a „vânătorii de vrăjitoare“ iniţiate de populari poate fi candidatul Cehiei, actualul ministru de Externe, Stefan Fuele, relatează EUobserver. În vârstă de 47 de ani, Fuele a fost membru al Partidului Comunist din Cehoslovacia şi a studiat între 1981 şi 1986 la Institutul de Relaţii Internaţionale de la Moscova, recunoscut drept şcoala diplomatică a fostei URSS.

Publicitate
// <![CDATA[//

Presa cehă a prezentat institutul moscovit drept un „incubator“ al KGB, unde nu erau admise decât odraslele nomenclaturiştilor din statele satelite sau cadre atent verificate. Într-o situaţie identică se află şi candidatul slovac, Maros Sefcovic, actualul comisar pentru Educaţie şi Sport. Sefcovic a fost membru al partidului comunist şi a studiat la acelaşi institut sovietic. Comentatorii slovaci şi cehi susţin că, în timpul regimului comunist, acestea erau condiţiile necesare pentru a lucra în diplomaţie, iar fostul preşedinte Vaclav Havel nu s-a arătat deranjat de trecutul candidatului ceh.

Şi candidatul Estoniei, actualul comisar antifraudă Siim Kallas, a fost membru al Partidului Comunist al URSS din 1972 până în 1990, însă după ce a devenit premier, în 2002, a instalat oficiali anti-Kremlin în posturi-cheie în echipa sa din Bruxelles. Nominalizatul Ungariei, Laszlo Andor, în prezent economist şi membru în conducerea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ar putea ajunge şi el în atenţia PPE. Eurodeputaţi din Fidesz, partidul de dreapta de opoziţie din Ungaria, au spus că acesta „este inacceptabil“. Andor a fost un socialist antistalinist şi, potrivit unui diplomat ungar, a fost la un moment dat apropiat de Partidul Comunist ungar, dar nu a fost niciodată membru.

Scrupulozitatea popularilor europeni se va limita însă la noile state membre, fără să ia în vizor trecutul comunist al preşedintelui Comisiei, José Manuel Barroso. Acesta a fost atras în tinereţe de ideologia maoistă, după care a fost unul dintre liderii ilegalişti ai Partidului Muncitorilor din Portugalia, în timpul dictaturii lui Antonio Salazar. Eurodeputaţii populari trec cu vederea şi peste faptul că viitorul Reprezentant pentru Politică Externă al UE, britanica Catherine Ashton, a fost membru al organizaţiei neguvernamentale Campania pentru Dezarmare Nucleară (CDN), pe care a reprezentat-o la reuniunile Partidului Comunist britanic, în anii ’70 şi ’80. „Toată lumea ştie că CDN era sprijinită de Kremlin. Era coloana a cincea a URSS în Occident“, a declarat eurodeputatul conservator ceh Hynek Fajmon. Ashton a fost deja acuzată de eurodeputatul George Batten că a acceptat finanţare sovietică pentru mişcarea pentru dezarmare şi nu a reuşit să justifice provenienţa a circa 170.000 de lire sterline, în cadrul unui audit efectuat în 1982-1983. „În timpul în care a fost în CDN nu a vizitat URSS. Nu a avut nici un contact cu URSS şi nu a acceptat bani de la surse sovietice“, a spus purtătorul de cuvânt al lui Ashton pentru EUobserver.

Cancerul nu ucide, statul român, da! (2)


S-a tratat de cancer în Germania, pe bani împrumutaţi de la bănci, după ce statul român i-a refuzat formularul E 112. Citiţi astăzi partea a doua dintr-o cutremurătoare poveste a unui profesor din Târgu-Jiu, căruia medicii din România i-au zis că are sinuzită, când el, de fapt, se topea din cauza unei tumori la nas.
Masca personalizata, creata special in clinica din Freiburg, pentru o iradiere punctiforma, nu totala, ca in Romania
Masca personalizata, creata special in clinica din Freiburg, pentru o iradiere punctiforma, nu totala, ca in Romania
Deşi suferea de cancer, un profesor din Târgu-Jiu a fost diagnosticat cu sinuzită de medici din Gorj şi Bucureşti. La peste un an de la primele semne ale afecţiunii, la un tomograf, a descoperit că în spatele nasului i se formase o tumoare malignă. Cancer, stadiul IV, ultimul. Majoritatea medicilor nu i-au dat nici o şansă, mai puţin dr. Raluca Grigore, de la Spitalul Colţea, care i-a prezentat un caz similar, vindecat la o clinică din Freiburg – Germania. Costul tratamentului – circa 50.000 de euro.
Iniţial a încercat să plece la tratament în Germania pe baza formularului E 112, dar nici un medic nu a avut curajul să-i scrie, sub semnătură, că “tratamentul nu poate fi efectuat
într-un interval de timp rezonabil în nici una dintre unităţile sanitare din România”, condiţie fără de care nu i se aprobă finanţarea de la buget.A mai pierdut câteva luni la CJAS Gorj, aşteptând aprobări. În cele din urmă, familia sa a hotărât să se împrumute.

 

Întors din morţi, la clinica din Freiburg
După ce toţi membrii familiei au accesat credite bancare, profesorul a ajuns la clinica din Freiburg. “În România, medicii mi-au zis: «Ce te mai zbaţi atât că, uite, G3 – G4, eşti pe ducă». În schimb, în Germania mi s-a spus că pot fi vindecat foarte bine, că tratamentul durează opt săptămâni şi că la capătul lor se vede luminiţa de la capătul tunelului. Mi s-au prezentat, de la început, reacţiile adverse: voi pierde din greutate, vor fi afectate glandele salivare, deci o perioadă nu o să am salivă, nu o să am gust, o să mi se umfle limba, o să fac eventual o candida, chestii de genul acesta. O bună parte din personalul acestei clinici este formată din fizicieni, chimişti, informaticieni şi totul se face ca la carte. Deci, pot să spun că pe mine m-a tratat un calculator. Mi s-a făcut un program de tratament şi, efectiv, calculatorul m-a tratat acolo… A fost creată, special pentru mine, o mască personalizată, în aşa fel încât să se producă o iradiere punctiformă, nu totală, artizanală, aşa cum se întâmplă în România.
În ultima săptămână de tratament în Germania, din cauza imunităţii foarte scăzute, am contactat un stafilococ aureus şi a trebuit să întrerup tratamentul pentru a scăpa de acest stafilococ, lucru care s-a întâmplat în circa o săptămână. Imediat m-au scăpat de el. Gheorghe Dinică a avut aceeaşi chestie, dar românilor le-a luat două săptămâni ca să depisteze acest stafilococ aureus, timp în care el a acţionat foarte puternic, iar în Germania în 7 – 8 zile eram vindecat, fiind tratat cu ceva pregătit de ei, acolo, în laboratoarele lor.
Urmare a acestui fapt, a trebuit să fac în România încă trei şedinţe de chimioterapie. În Germania îmi mai rămăsese de făcut o singură şedinţă, dar pentru că în România o şedinţă din Germania înseamnă trei…”
„Aveţi ceva?… Oricum nu ştiam ce să vă fac“
Diferenţele sunt uriaşe: “Fiind undeva, la reanimare, pentru că acolo mi se găsise un loc, m-a întrebat o asistentă, din uşă: «Aveţi ceva?», şi am zis «Nu, mă simt bine». Replica a fost: «Foarte bine, că oricum nu ştiam ce să vă fac».
Am fost la cel mai mare centru din Bucureşti, care este Fundeniul. Acolo radioterapia se face undeva la un subsol şi erau kilometri de oameni, deci nu exagerez, era plin plin, plin. Ca să intri la medic trebuia să stai cinci ore. Veneau oamenii dimineaţa la ora 4.30 ca să intre la ora 11.00 sau eu ştiu la cât, la medicul curant, ca să îi programeze la radioterapie.
Radioterapia nu se face pe un aparat de radioterapie. Este, de fapt, cobaltoterapie, depăşită total, şi ineficientă. În Germania nu se mai face cobaltoterapie de 40 de ani, din anii ’70. Oamenii sunt amăgiţi şi omorâţi cu zile. 80 la sută din cei trataţi mor. Tratamentul îl fac timp de doi ani şi trebuie să dureze maximum două luni. Dacă nu e operabil, orice cancer se tratează combinând radioterapie cu chimioterapie, pentru ca efectul să fie maxim, ceea ce în România nu este posibil”.
La Tribunalul Gorj a început ieri, 23 noiembrie a.c., un proces intentat de profesor Casei de Asigurări de Sănătate Gorj, pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare. La primul termen, CJAS Gorj nu a trimis pe nimeni în instanţă. Judecătorul a amânat judecarea pe 7 decembrie. Cozma Dumitrescu, directorul adjunct al CJAS Gorj, ne-a declarat că cei doi consilieri juridici ai instituţiei nu au avut timp – vreme de 25 de zile – nici să studieze dosarul, nici să elaboreze o întâmpinare. (N.D.)

Bocitul mortului în casă şi plimbatul cu sicriul deschis până la groapă, în afara legii


Traim in Europa, tot acolo trebuie sa murim, după legi europene. Parlamentarii au aprobat în Senat o lege care nu mai are loc pentru tradiţii, cum ar fi bocitul mortului în casă. Dar şi plimbatul cu sicriul deschis până la groapă.

Viitoarea lege europeană îngroapă tradiţia şi impune ca, după deces, corpul să fie transportat cu o maşină specială la capela cimitirului. Rudele nemulţumite au şi ele o mângâiere – firmele de pompe funebre vor fi obligate să aibă un fond de garantare, la fel ca şi medicii.

Noua lege ar reglementa şi felul în care trebuie să arate cimitirele. Toate trebuie să aibă capelă cu cameră frigorifică şi perdea de arbori de jur împrejur. Permite şi apariţia cimitirelor private, lucru cu care Biserica nu se poate împăca. Odată adoptată legea, cimitirele vor trebui să aibă alei pietruite şi asfaltate şi, neapărat, canalizare.

Deocamdată, cimitirele aflate în subordinea administraţiilor locale sunt singurele care respectă condiţiile cerute de viitoarea lege, doar pentru că sunt finanţate de la bugete locale. Însă, cele mai multe, adică peste 90 la sută, sunt locurile de veci ale bisericilor, care abia au gard de jur împrejur. Doar câteva, aflate la oraş, au capelă sau canalizare.

„Şoricelul“ Van Rompuy vrea să roadă buzunarele europenilor


Nou alesul preşedinte al Uniunii Europene va căuta, în ianuarie, să „promoveze“ un controversat proiect iniţiat de preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, de impunere a unei noi „eurotaxe“, care se va simţi la fiecare cumpărătură.
Soricelul Van Rompuy
„Opriţi circul politic“, o campanie a opoziţiei belgiene, căreia i s-a raliat şi sora lui Van Rompuy, Christine.
// <![CDATA[//

Pentru a accede la funcţia supremă în UE „nu trebuie să ceri postul, ci să fii un şoricel cenuşiu; ofertele vor veni la tine“, le-ar fi spus Herman Van Rompuy colegilor săi din guvernul Belgiei, în urmă cu câteva săptămâni, scrie ziarul belgian „De Morgen“. În numai câteva zile de la preluarea oficială a mandatului, noul preşedinte al UE va sprijini ideea lui Barroso şi va oferi astfel o sursă de venit constantă şi directă pentru vistieria UE, criticată de mulţi pentru „risipă“.

„Finanţarea statului social, indiferent de reforma socială pe care o implementăm, va necesita noi surse“, declarase Van Rompuy la recenta sa întâlnire secretă cu grupul Bilderberg.

Publicitate
// <![CDATA[//

Deşi respectiva întrevedere a fost secretă, cabinetul premierului belgian s-a văzut nevoit să ofere o declaraţie publică pe marginea acestui subiect, imediat „transpirat“ în presă. „Posibilitatea unor pârghii financiare la nivel european trebuie analizată în mod serios“, a mai spus Van Rompuy, care de la 1 ianuarie va câştiga aproape 1.000 de euro pe zi (355.000 de euro pe an).

Barroso a alcătuit o serie de planuri alternative de impunere a unei eurotaxe care ar implica vărsarea direct către Bruxelles a unui procent fix din TVA şi din accizele pe combustibili. Atât taxa pe valoarea adăugată, cât şi accizele pe carburanţi contribuie deja la finanţarea cheltuielilor UE – cifrate la peste 130 de miliarde de euro pentru anul viitor, dar ele sunt în prezent colectate de guvernele naţionale, fiecare dintre acestea contribuind cu un procent variabil.

Noua eurotaxă ar putea apărea pe toate chitanţele primite de cumpărătorii de rând în magazine şi benzinării, cu valoarea exactă a procentului de TVA sau accize care pleacă direct spre Bruxelles. Suporterii planului spun că măsura nu face decât să ia o parte din taxele percepute oricum, făcând mai transparente costurile suportate de contribuabili.

Van Rompuy, în vârstă de 62 de ani, nu a indicat către care mecanism de colectare a taxelor ar înclina, dar după întrevederea cu Bilderberg, purtătorul său de cuvânt a spus că opţiunile oscilează între o taxă „verde“ şi o versiune a „taxei Tobin“. Aceasta din urmă a fost propusă iniţial în anul 1972, de către economistul american James Tobin, ca taxă pe speculaţiile monetare. Potrivit „The Sunday Telegraph“, indiferent care dintre cele două variante va fi aleasă, însăşi ideea de impunere a unei „taxe europene“ va întâmpina o opoziţie politică majoră, cel puţin din partea conservatorilor britanici, favoriţi în următoarele legislative.

„Orice fel de sistem fiscal armonizat înseamnă pierderea controlului asupra sistemelor noastre fiscale naţionale“, a apreciat Timothy Kirkthorpe, liderul parlamentarilor conservatori. „Însăşi concurenţa în Europa depinde de competitivitatea regimurilor fiscale ale statelor membre“, a adăugat el. Sora lui Van Rompuy, Christine, o asistentă medicală în vârstă de 54 de ani, a devenit unul dintre cei mai vehemenţi critici ai politicilor premierului, după ce acesta a privatizat sistemul naţional de asigurare a sănătăţii. „Mă opun ideii fratelui meu privind noua taxă. Orice taxă nouă va fi plătită de săraci. Noi trebuie să-i taxăm pe bogaţi“, a spus Christine Van Rompuy, actualmente membră a Partidului Muncitorilor.

Cancerul nu ucide, statul român, da!


S-a tratat de cancer în Germania, pe bani împrumutaţi de la bănci, după ce statul român i-a refuzat formularul E 112. Citiţi astăzi prima parte a unei cutremurătoare poveşti a unui profesor din Târgu-Jiu, căruia medicii din România i-au zis că are sinuzită, când el, de fapt, se topea din cauza unei tumori la nas.
Asistenta la patul unui pacient
CJAS Gorj nu a răspuns în termenul legal.
// <![CDATA[//

Deşi suferea de cancer, un profesor din Târgu-Jiu a fost diagnosticat cu sinuzită de medici din Gorj şi Bucureşti, şi tratat, în consecinţă, peste un an. În această perioadă, sângera din ce în ce mai abundent, uneori interminabil.

La peste un an de la primele semne ale afecţiunii, fiind examinat cu un tomograf, a descoperit că în spatele nasului i se formase o tumoare malignă. Cancer, stadiul patru, ultimul. Majoritatea medicilor i-au recomandat, lui şi familiei, să o ia încet spre cimitir, să nu stârnească panică.

Un medic din Bucureşti, dr. Raluca Grigore, de la Spitalul Colţea, l-a ajutat să nu dispere, prezentându-i un caz similar, descoperit în acelaşi stadiu şi vindecat, cu un an în urmă, la o clinică din Freiburg – Germania, condusă de un medic român, profesor doctor Ligia Anca Grosu.

Publicitate
// <![CDATA[//

Costul tratamentului – circa 50.000 de euro.

Formularul E 112, interzis oamenilor de rând
După ce cotizase peste 35 de ani în sistemul asigurărilor de sănătate, profesorul cu cancer în ultimul stadiu a început bătălia pentru obţinerea formularului E 112, care echivala cu decontarea spitalizării în Germania. Zeci de drumuri prin centrele universitare din ţară, zeci de apeluri disperate către medici care, ca într-o conspiraţie a morţii împotriva vieţii, au refuzat, toţi, să scrie negru pe alb un adevăr de necontestat, acela că în România un pacient cu cancer în ultimul stadiu nu poate fi vindecat. Potrivit articolului 44 din Ordinul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 592/2008, tratamentul nu este decontat dacă un medic nu scrie, sub semnătură, că „tratamentul nu poate fi efectuat într-un interval de timp rezonabil în nici una dintre unităţile sanitare din România”. O formulare ticluită în aşa fel încât să ţină departe românii de dreptul la viaţă şi la asistenţă medicală responsabilă. „Doamnă, mie mi-e frică să dau aşa ceva, şi mama dacă ar avea cancer, nu aş scrie acel raport, pentru că mi-e frică”. De ce, l-am întrebat, de ce vă e frică? „Mi-e frică să nu fiu dat afară.” De cine? „De cei care vor face verificări.” Astfel relatează soţia pacientului dialogul cu un medic român. Şeful unei clinici ORL din Bucureşti, Cristinel Popescu, i-a spus că tratarea unui pacient cu cancer în ultimul stadiu în străinătate este mai mult o fiţă: „S-a purtat foarte urât cu mine. M-a umilit. Mi-a spus că eu nu ştiu cine este el, că el este profesor, că în România tratamentul este foarte bun, că nu are rost să dau bani medicilor din străinătate. M-a umilit, pur şi simplu m-a dat afară din birou”.

CJAS Gorj nu a răspuns în termenul legal
Un dosar foarte voluminos, cuprinzând inclusiv poziţia clinicii din Freiburg, conform căreia, pentru tratarea bolnavului, era necesară combinarea radioterapiei cu chimioterapia, imposibil de realizat în centrele oncologice din ţară, a fost depus, la 10 iulie a.c., la Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Gorj. Deşi legislaţia în vigoare obliga această instituţie să se pronunţe în termen de 5 zile dacă eliberează sau nu formularul E 112, un răspuns, chiar dacă e negativ, a fost primit de către pacient la aproape trei luni de la înregistrarea cererii sale. Cam atunci când ar fi trebuit să aibă loc parastasul de şase săptămâni, dacă, împreună cu familia, nu ar fi reuşit să acceseze credite bancare de peste 50.000 de euro – costul spitalizării.

Şeful CJAS Gorj, Daniel Titu Bondoc, susţine că ar fi putut respinge cererea după prima zi, dar a aşteptat completarea dosarului. Însă, examinând cererea depusă de profesor, se observă că i-a trebuit exact o lună de zile de la intrarea cererii în instituţia pe care o conduce pentru a pune o rezoluţie către Direcţia Economică, urmată de o a doua rezoluţie, o zi mai târziu, către Compartimentul Juridic.

Campanie pentru E 112
În absenţa programelor guvernamentale adecvate, mii de români continuă să moară cu zile de o maladie care doar la noi în ţară şi în alte câteva din lumea a treia rămâne incurabilă. “Cancerul nu ucide, statul român, da!” este titlul unei campanii sociale iniţiată, recent, de Ziarul online GorjNEWS.ro şi de Radio Târgu-Jiu, căreia i s-a alăturat şi Cotidianul, în încercarea de a afla ce le împiedică pe autorităţile române să dea formularul E 112 românilor mai puţin norocoşi şi cu lipici la boli încă incurabile la noi în ţară.

România, cea mai coruptă ţară din UE


România este percepută ca fiind cea mai coruptă ţară din Uniunea Europeană. Potrivit reprezentanţilor Transparency International, ţara noastră nu a înregistrat niciun progres faţă de anul trecut, iar stagnarea e rezultatul lipsei de coordonare în privinţa măsurilor legislative şi instituţionale.

România ocupă, în 2009, ultimul loc din Uniunea Europeană în clasamentul Transparency International din punct de vedere al indicelui de percepţie a corupţiei. Ţara noastră se află la egalitate cu Bulgaria şi Grecia, în contextul în care nu a înregistrat niciun progres faţă de anul precedent.

Potrivit clasamentului, România a ajuns în această situaţie după ce Bulgaria a crescut de la 3,6 în 2008, la 3,8 în 2009, iar Grecia a scăzut de la 4,7 la 3,8.

Reprezentanţii Transparency International România au criticat stagnarea României susţinând că este pentru prima oară, din 2002, când în domeniul luptei anticorupţie nu s-a înregistrat niciun progres de la un an la altul.

Indicele de percepţie a corupţiei, realizat de Transparency International, se bazează pe datele privind corupţia, obţinute din sondaje specializate făcute de instituţii independente. El clasează ţările lumii în funcţie de gradul în care este percepută corupţia în rândul oficialilor şi politicienilor şi reflectă opinia oamenilor de afaceri şi a analiştilor din întreaga lume, inclusiv a experţilor din fiecare ţară evaluată.

INDEPENDENŢĂ O berărie pentru fiecare român sau Cum să-ţi fabrici „bere de casă“ singur, în propria bucătărie


Cu numai 250-360 lei, fanii berii îşi pot cumpăra un „echipament casnic de produs berea, cu o capacitate maximă de 23 litri pe săptămână. Costul de producţie a unei doze de bere de 0.5 litri e între 1.4 şi 4.85 lei, însă e „eco” şi are gust „ca la mama ei acasă”

 

Laurenţiu Iancu (39 ani) a început ca agent de vânzări, mai întâi de prezervative, apoi de electrozi de sudură. Ideea de a vinde echipamente de produs berea în casă i-a venit discutând „la o bere” cu un prieten stabilit în Belgia. Mi-a zis: „«Mi-am cumpărat un aparat de făcut bere în casă». Am reacţionat după două secunde: «Cum adică bere făcută în casă?»”. Amicul i-a explicat că-i vorba de un recipient special în care pui apă, un pic de drojdie, niţel zahăr şi torni conţinutul unui „kit” de bere: extract de malţ, amestecat cu hamei şi ierburi aromate, totul conform reţetei din prospectul de utilizare.

După o săptămână, berea e trasă deja în sticle, i se mai adaugă un pic de zahăr şi sticlele sunt capsate. Sticlele se ţin în prima săptămână la temperatura camerei, după care se mută la loc răcoros (pe balcon, în frigider, în cămară, în garaj) alte trei săptămâni, ca drojdiile să consume zahărul generând alcool şi dioxid de carbon.

//

Înainte de a turna „berea de casă” în pahare, trebuie însă mare atenţie ca sticla să nu fie agitată sau culcată pe o parte, ca să nu o tulbure drojdiile depuse pe fundul sticlei.

De la „supa primordială” la halba cu guler

Discuţia s-a purtat în preajma Crăciunului 2008. La începutul lui 2009, vânzările firmei lui Laurenţiu, care se ocupa cu comercializarea consumabilelor de sudură, au început să scârţâie: „Piaţa construcţiilor şi a construcţiilor metalice a intrat într-un declin puternic, aşa că mi-am zis că trebuie să mai găsesc ceva”. Atunci şi-a amintit de dispozitivul de făcut bere în casă, a dat un „search” pe Google şi a văzut că nimeni în România nu importă aşa ceva. S-a informat mai bine cum funcţionează o fabrică de bere de apartament, şi-a comandat un echipament plus câteva kituri (materia primă) de bere direct de la producător şi l-a băgat în teste: „Toată viaţa am lucrat numai în vânzări, unde am fost învăţat să prezint spre vânzare produse în care am încredere, pe care le cunosc. În vânzări, e o regulă: «Eşti primul tău client». Trebuie să te loveşti tu primul ca să ştii să dai un răspuns când cumpărătorul are nedumeriri”.

Aşa că Laurenţiu a montat într-un colţişor din bucătărie „fabrica de bere” şi a început să adauge ingredientele pe rând, conform tehnologiei de producţie. A lichefiat în bain-marie „kitul vâscos” (mixul de 1.5 kg de extract de hamei, malţ şi arome naturale), a dizolvat drojdia uscată în apă caldă şi a amestecat cu o spatulă toate ingredientele în 20 de litri de apă plată. A pus capacul peste „supa primordială” şi timp de o săptămână a dat târcoale bidonului de plastic, în aşteptarea rezultatului. În faza de transfer a „berii intermediare” în sticle, Laurenţiu nu s-a putut abţine şi a făcut o degustare: „Avea gust de bere trezită, fără acid, şi un miros de drojdie”. A urmat o chinuitoare aşteptare: „Conform reţetei, ar fi trebuit să aştept trei săptămâni, dar după 14 zile n-am mai avut răbdare şi, cu un pic de teamă în ce priveşte rezultatul, am deschis prima bere. Când am decapsat-o, s-a auzit fâsul respectiv de la CO2, arăta ca o bere, avea chiar şi guler de spumă. Doar la gust era altfel. Nu avea gustul ca berea pentru consum de masă fabricată în România. Atunci am trăit acel sentiment pe care-l trăiesc de fiecare dată când fac ceva şi funcţionează”.

Senzaţia trăită de papile, când dai pe gât o bere „home made”, e unică, în viziunea întreprinzătorului: „E ca atunci când mănânci o pâine caldă coaptă de bunica în sobă faţă de o pâine cu aditivi uitată cu zilele pe raftul supermarketului. E aromată. Iar alcoolul, chiar şi la berea de 8%, se simte de-abia după ce o bei. E atât de bine pătrunsă cu gustul şi cu aroma, că tăria nu i-o simţi. O bei ca pe-o bere normală şi de-abia după aceea îşi face efectul”. După efectuarea de teste, Laurenţiu Iancu avertizează producătorii casnici de bere ce să evite pentru a da un maxim de savoare produsului: „Berea de casă nu e recomandat să se stocheze în PET-uri, fiindcă nu păstrează foarte bine acidul în interior. Bidonul odată deschis trebuie consumat tot şi, dacă-i o bere cu 8% alcool, trebuie să te pui în cap să dai gata un bidon întreg o dată. Berea de casă la PET trebuie consumată într-un cerc mai larg”.

100 de români şi-au cumpărat „fabrici de bere” personale

Euforia dată de degustarea primei beri s-a tradus imediat în stabilirea de contacte oficiale cu un furnizor din Belgia şi unul din Germania, de unde a comandat câteva seturi de echipamente. Şi-a creat singur un site de vânzare: www.fabrica-de-bere.ro , a lipit un abţibild de reclamă pe maşina personală. Targetul sunt oameni de clasă medie cu înclinaţii spre activităţi gospodăreşti, dispuşi să investească săptămânal două ore şi jumătate din timpul lor liber: „Exact cum sunt cei care îşi cumpără 300 de kilograme de struguri şi-şi fac singuri vin, aşa vreau să formez o pătură de români cunoscători în ale berii care-şi fac singuri berea în casă”.

Până acum, Laurenţiu a avut 100 de clienţi, toţi bărbaţi, cele câteva doamne cliente care au cumpărat dispozitive de făcut berea luându-le ca să le ofere cadou soţilor lor. Cu fiecare cumpărător în parte, Laurenţiu urmează un protocol strict: „Fiecărui client îi dau o sticlă de bere din producţie proprie ca s-o deguste şi îi rog pe toţi ca, la rândul lor, să îmi dea o sticlă din producţia lor ca să o gust. E ca să verific dacă au aplicat corect tehnologia de fabricaţie”. Preţul unei microfabrici de bere variază între 250 şi 360 lei. Echipamentul cel mai ieftin e pentru începători şi conţine: un recipient de fermentare gradat, dotat cu robinet şi termometru cu cristale lichide pentru monitorizarea în permanenţă a temperaturii mustului de bere, o spatulă de amestecare, 100 de capace de metal, un capsator, o soluţie de dezinfectare şi igienizare şi o perie de spălat sticle. Recipientul are pe capac o supapă de evacuare a CO2. Dispozitivul pentru avansaţi conţine în plus un al doilea recipient de plastic, dotat cu densimetru, în care se amestecă berea cu zahărul înainte de transferul în sticle. Varianta a doua duce la economisirea de timp, explică Laurenţiu: „Altfel, trebuie adăugat zahăr în fiecare sticlă în parte şi după aia e nevoie să se agite sticlele pentru dizolvarea îndulcitorului”.

Materia primă pentru fabricarea berii costă 65-68 lei cutia de 1.5kg, dintr-un astfel de „kit” obţinându-se între 7 şi 23 litri de bere. Tradus în „cost de producţie” pe doza de 0.5 litri, un fabricant casnic trebuie să investească între 1.4 şi 1.7 lei. Deşi preţul se apropie destul de mult de cel al berii de pe rafturile magazinelor, Laurenţiu explică în ce constă diferenţa: „E o bere eco. Dacă vom compara cu o bere ieftină de supermarket, sunt echivalente ca preţ, însă ca gust este exact ca berile belgiene sau franţuzeşti pe care în hipermarket le găsiţi la 3.5-5 lei doza”. Pentru „berarii premium”, micul afacerist poate aduce pe lângă cele 18 reţete de bere din oferta permanentă şi kitul de „cidru” sau kitul „Christmas”, din care se fabrică o bere belgiană specială, „cu gust de sărbători”, la un cost de producţie de 4.85 lei doza.

Neduşi în lume


Cei mai mulţi români au locuinţe proprietate personală, nu şi-au schimbat domiciliul şi nu au călătorit în străinătate nici înainte, nici după 1989. O schimbare faţă de perioada de dinainte de ’89 este migraţia de la oraş la sat sau de la oraş la oraş. Sunt concluziile unui nou capitol din cercetarea sociologică realizată de CURS în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional.

Diferite aspecte care reflectă condiţiile de viaţă ale populaţiei reies din imaginea pe care populaţia de astăzi, care avea cel puţin 18 ani în 1989, o are, sub forma reprezentărilor sociale (şi a datelor factuale care le afectau existenţa), despre perioada dinainte de 1989, comparativ cu cea de astăzi.

Din analiza primelor cuvinte care le vin în minte celor întrebaţi, rezultă atât unele aspecte pozitive, referitoare la stabilitatea locului de muncă, diferenţierea socială redusă, condiţii minime de viaţă îndeplinite, cât şi unele aspecte negative referitoare la lipsa alimentelor, frig, întuneric etc., specifice perioadei comuniste. Pe lângă acestea, condiţiile de viaţă ale populaţiei, de ieri şi de azi, sunt marcate de modul de locuire şi de mobilitatea teritorială.

Astfel, în ceea ce priveşte casa în care locuia/locuieşte populaţia, în 1989 şi în prezent, se observă că în 1989 era mai mare decât în prezent proporţia celor care locuiau în apartamentele de bloc (43%), comparativ cu 39%, în prezent. În mod corespunzător creşte ponderea celor care locuiesc în case unifamiliale (de obicei, casă cu curte, cu sau fără grădină) de la 56% la 59%, precum şi a celor care locuiesc în vilă (casă unifamilială etajată), categorie care practic nu exista în 1989, dar reprezintă peste 1% în 2009. (vezi Grafic „În ce fel de casă locuiaţi în 1989 şi în prezent?”)

5355-105958-051.jpg

Din punct de vedere al proprietăţii, trecerea la economia de piaţă a condus la creşterea ponderii celor care deţin locuinţele în proprietate personală de la 56% în 1989 (valoare mare pentru o ţară comunistă, dar explicabilă prin ponderea de circa 50% a populaţiei rurale, zonă în care erau puţine locuinţe colective) la 95% în 2009 (valoare care situează România, din câte cunoaştem, pe primul loc în lume din acest punct de vedere). În mod corespunzător s-a diminuat şi ponderea celor care locuiesc în case închiriate de la stat, de la 28% la 1%. (vezi Grafic „Casa în care locuiaţi/locuiţi era/este?”)

5355-105959-052.jpg

MOBILITATEA TERITORIALĂ A ROMÂNILOR ÎNAINTE ŞI DUPĂ 1989

Mobilitatea prin schimbarea domiciliului permanent a afectat doar circa o cincime din această categorie de populaţie atât înainte de 1989, cât şi în cei 20 de ani de după. Din acest punct de vedere s-ar putea spune că populaţia României era şi este relativ stabilă din punct de vedere al domiciliului, dovedind ataşament sau o stare inerţială destul de mare, cel puţin comparativ cu alte ţări cum este SUA, de exemplu, unde schimbarea domiciliului se realizează mult mai uşor.

Mai interesant din punct de vedere sociologic este însă schimbarea tendinţei mobilităţii teritoriale de la o migraţie preponderentă de la sat la oraş, înainte de 1989, la o migraţie de la oraş la sat sau de la oraş la oraş, în prezent.

Această dinamică este legată de evoluţia procesului de urbanizare, proces care a fost accelerat înainte de 1989 datorită dezvoltării industriale şi încetinit după 1989 mai ales din cauza dezindustrializării, soldată, printre altele, cu trimiterea în rural a multor muncitori. (vezi Grafic „V-aţi schimbat domiciliul (permanent) înainte şi după 1989?”)

5355-105960-053.jpg

În fine, un alt aspect al mobilităţii teritoriale îl reprezintă efectuarea de călătorii în străinătate. Pe ansamblu, indiferent de motivul călătoriilor efectuate, doar 14% din persoanele intervievate declară că au efectuat, înainte de 1989, călătorii în străinătate (majoritatea acestora, peste două treimi după unele studii, fiind efectuate în fostele ţări socialiste). Majoritatea populaţiei, 85%, nu-şi permitea luxul sau nu obţinea permisiunea pentru efectuarea de călătorii în străinătate.

În prezent, adică după 1989, circa o treime din această populaţie, în vârstă de 38 de ani şi peste (evident, cu o vârstă medie mai ridicată), declară că a călătorit în străinătate după 1989. Este de aşteptat ca, pe total populaţie în vârstă de peste 18 ani, ponderea celor care au călătorit în străinătate după 1989 să fie mai mare, atât timp cât, în peste un sfert din gospodării, cel puţin o persoană a fost sau este plecată pentru muncă în străinătate. (vezi Grafice „Aţi călătorit în străinătate înainte de 1989?” şi „Aţi călătorit în străinătate (indiferent de motiv), după 1989?”)

5355-105957-041.jpg

Condiţiile de locuire de ieri şi de azi, ale populaţiei analizate, sunt diferite, mai ales în funcţie de mediul rezidenţial, urban/rural, de marile regiuni şi mai puţin diferite în raport cu structura demografică. Astfel, în ceea ce priveşte tipul locuinţei, se pot desprinde următoarele observaţii, aşa cum arată datele acestui sondaj.

În primul rând, la ambele categorii de vârstă (31-55 de ani şi 56 de ani şi peste) a scăzut procentul celor care, înainte de 1989, locuiau la bloc. Această schimbare a tipului locuinţei este legată de ceea ce spuneam mai sus, anume de fenomenul mişcărilor teritoriale produse după 1989, adică migraţia urban/rural, dar şi al specificului activităţii de construcţii civile.

O parte din cei care atunci locuiau la bloc au devenit între timp persoane inactive şi s-au retras în rural (ipoteză susţinută şi de analiza în funcţie de statut ocupaţional, care arată că ponderea persoanelor neocupate în prezent, care locuiesc în case unifamiliale, specifice mediului rural, este mai mare decât înainte de 1989), iar, pe de altă parte, mulţi dintre cei care acum au 31-55 de ani şi-au construit case unifamiliale mai ales în zonele rurale din jurul oraşelor.

În al doilea rând, a crescut uşor ponderea celor cu studii superioare care (în prezent, comparativ cu perioada de dinainte de 1989) locuiesc în case tip vilă. Este un fenomen datorat noului sistem economic şi social, care a permis, cu precădere pesoanelor educate şi cu venituri suficiente pentru achiziţionarea unei locuinţe tip vilă, să aibă acces la un astfel de tip de locuinţă.

În al treilea rând, a crescut ponderea celor din urban, care în prezent locuiesc la bloc şi a scăzut semnificativ ponderea celor din rural, care locuiesc la bloc. Aceste schimbări petrecute în mediul urban şi rural după Revoluţie ţin, pe de o parte, de renunţarea celor din rural la locuinţele tip bloc, în care au fost mutaţi în perioada comunistă, o dată cu dezvoltarea industriei României, şi reconstruirea de case pe terenurile recuperate după 1989, unde regimul le demolase casele.

Pe de altă parte, creşterea ponderii persoanelor din urban care locuiesc în clădiri colective este legată atât de tendinţa dezvoltării imobiliar-urbane de după 1989 (mulţi dezvoltatori au construit blocuri rezidenţiale în marile oraşe, în special), cât şi de politicile sociale de dezvoltare edilitară ale statului (locuinţele la bloc tip ANL).

Tipul de proprietate asupra casei nu diferă în funcţie de gen în cele două perioade analizate. În ceea ce priveşte vârsta, cei mai mulţi proprietari de locuinţe atât înainte, cât şi după 1989 sunt cei care în prezent au 56 de ani şi peste (72% înainte de 1989 şi 98% după 1989), acest lucru datorându-se faptului că şi atunci şi în primii ani de după 1989 aveau o vârstă la care îşi puteau permite achitarea unei case. Însă, după 1989, s-a dublat procentul celor cu vârste între 31-55 de ani care au devenit proprietarii locuinţelor în care stau (de la 53% înainte de 1989 la 90% în prezent).

Este de remarcat, de asemenea, procentul mai ridicat (13% comparativ cu 2%) al celor de 31-55 de ani, care înainte de 1989 declară că aveau altă situaţie în ceea ce priveşte proprietatea locuinţei. Acest procent este influenţat de categoria tinerilor de până în 18 ani înainte de 1989, care locuiau în casa părinţilor.

Analiza în funcţie de nivelul de instrucţie arată că înainte de 1989 erau mai degrabă avantajaţi, din punctul de vedere al proprietăţii rezidenţiale, cei cu studii medii, în timp ce după 1989 mai mulţi dintre cei cu studii superioare deţin o locuinţă în proprietate.

Situaţia dinainte de 1989 este, pe de o parte, influenţată de procentul celor din mediul rural, în special dacă ne referim la cei cu studii medii (predominanţi în mediul rural), iar, pe de altă parte, de posibilitatea materială a celor cu studii superioare de a-şi achiziţiona o locuinţă, situaţie care a rămas valabilă şi după 1989.

În funcţie de mediul rezidenţial, aşa cum era de aşteptat, cei mai mulţi proprietari de locuinţe, înainte de 1989, erau în rural, însă interesant este că, după 1989, raportul urban-rural s-a echilibrat perfect (95%-95%) în ceea ce priveşte persoanele care deţin în proprietate locuinţa.

Pe marile regiuni istorice, datele arată că înainte de 1989 cei mai mulţi proprietari de locuinţe erau în Muntenia (69%), apoi în Moldova şi Transilvania (65%) şi cei mai puţini în Bucureşti (38%), situaţie normală dacă ne gândim că Bucureştiul nu avea/are zonă rurală.

După 1989, Bucureştiul a trecut pe primul loc, cu cei mai mulţi proprietari de locuinţe (99%), urmat de Transilvania (96%), apoi de Muntenia (94%), iar pe ultimul loc se situează Moldova, cu 92% din locuitori care au locuinţa în proprietate.

Situaţia aceasta de după 1989 ţine de nivelul de dezvoltare imobiliară la nivelul regiunilor, de posibilitatea materială a oamenilor şi de tipul familiilor (familie nucleară, predominant întâlnită în zonele urbane) şi familie extinsă (bunicii, părinţi, copii, fraţi căsătoriţi etc.) prezentă cu precădere în mediul rural şi în zonele mai tradiţionaliste.

MOBILITATEA INTERNĂ
Din analiza în funcţie de caracteristicile socio-demografice rezultă că, înainte de 1989, o pondere uşor mai mare a persoanelor de gen feminin (15% comparativ cu 12%) practica o migraţie de tip rural/urban, în timp ce, după 1989, un procent mai ridicat de bărbaţi (10% comparativ cu 7%) au practicat schimbarea reşedinţei de la oraş în mediul rural. Acest lucru ţine de evoluţiile sociale din cele două perioade. Pe de o parte, poate fi vorba despre dezvoltarea industriei uşoare din perioada comunistă, care a atras mai multe femei în urban şi de politica de promovare a femeii practicată de regim, în special spre finalul perioadei.

Pe de altă parte, după 1989 s-a petrecut o dezindustrializare, în special a industriei grele, unde erau antrenaţi mai degrabă bărbaţii, prin urmare o bună parte din aceştia s-au întors la sat, la agricultură. De asemenea, în timp ce ponderea bărbaţilor care nu şi-au schimbat domiciliul de la un mediu rezidenţial la altul a rămas constant, în cele două perioade de referinţă, procentul femeilor care şi-au schimbat reşedinţa în alt mediu de rezidenţă a scăzut după 1989, comparativ cu perioada dinainte de 1989.

Pe categorii de vârstă, se observă că doar 1 din 10 persoane cu vârste de peste 56 de ani, în prezent, şi-au mai schimbat reşedinţa de la rural la urban după 1989, în timp ce aproape 5 din 10 persoane cu vârste de 31-55 ani au practicat şi după 1989 migraţia internă permanentă cu domiciliul. Acest lucru este legat de vârsta la care i-a prins schimbarea din 1989. Timp în care cei cu vârste de 31-55 de ani acum erau în 1989 la începutul vieţii mature şi deci cu un grad de mobilitate mult mai ridicat, cei care acum au peste 56 de ani aveau la Revoluţie vârstă medie, erau oarecum aşezaţi din punct de vedere familial şi al locului de muncă şi, prin urmare, au fost caracterizaţi de un grad de mobilitate rezidenţială mai scăzut.

Cea mai mobilă categorie în funcţie de nivelul de instrucţie, din punct de vedere al schimbării reşedinţei, rămâne şi după 1989 tot cea a persoanelor cu studii medii/postliceale, în timp ce ponderea persoanelor din categoria cu studii sub medii şi superioare, care şi-au schimbat mediul de reşedinţă după 1989, a scăzut uşor.

Prin urmare, persoanele cu o calificare medie, în special tehnică, au fost nevoite să practice o migraţie internă prin schimbarea reşedinţei dintr-un mediu în altul, şi cum datele arată că această migraţie s-a produs, înainte de 1989, de la sat la oraş, iar după 1989, de la oraş la sat, putem trage concluzia că principalul factor al acestei mobilităţi a fost locul de muncă: au venit la oraş pentru un loc de muncă înainte de 1989, iar după 1989, rămânând fără loc de muncă, s-au întors la sat.

Analiza în funcţie de mediul de rezidenţă pe cele două perioade de referinţă, înainte şi după 1989, pune în evidenţă un echilibru între migraţia rural/urban în cele două perioade. Astfel, dacă înainte de 1989 – 18% din persoanele care locuiesc acum în mediul urban au venit din rural, după 1989 – 18% din persoanele care locuiesc actualmente în rural sunt migranţi rezidenţiali din urban.

Transilvania şi Bucureştiul au cunoscut, înainte de 1989, o mai mare mobilitate rezidenţială a populaţiei atât din rural în urban, cât şi urban-urban comparativ cu celelalte două regiuni. După 1989, Transilvania rămâne în continuare atractivă atât pentru migraţia de la rural la urban, cât şi pentru mobilitatea urban-urban, în timp ce în Moldova şi Muntenia se petrece mai mult o migraţie de la oraş la sat.

MOBILITATEA EXTERNĂ (CĂLĂTORII ÎN STRĂINĂTATE)
Datele arată că atât înainte de 1989, cât şi după 1989 bărbaţii au practicat, în procent ceva mai ridicat decât femeile (16% vs 13% înainte de 1989, 36% vs 30% după 1989), mobilitatea externă, iar ecartul între cele două categorii de gen s-a accentuat uşor după 1989, în favoarea bărbaţilor. Aceste tendinţe sunt legate de statutul celor două genuri în societate.

Dacă înainte de 1989 exista o tendinţă de egalizare, inclusiv în privinţa ocupaţiilor, în funcţie de gen, iar cei care aveau posibilitatea să călătorească atunci aveau mai degrabă ocupaţii în domeniul tehnic, acest lucru nu a dezavantajat foarte mult persoanele de gen feminin. În schimb, după 1989, în primul rând, migraţia circulatorie cu scop comercial la începutul anilor ’90 a fost practicată preponderent de bărbaţi, iar, pe de altă parte, situaţia materială a celor două genuri a înregistrat diferenţieri şi, astfel, procentul femeilor care au avut posibilitatea să călătorească în străinătate a suferit o scădere în raport cu bărbaţii.

Persoanele educate au cea mai mare experienţă de migraţie externă. Atât înainte de 1989, cât şi după 1989, persoanele cu studii superioare au declarat în procent mai ridicat decât celelalte două categorii (studii sub medii şi medii) că au călătorit în străinătate. (vezi Tabel)

Prin urmare, putem spune că, înainte deRevoluţie, această migraţie externă era direcţionată de regim în favoarea experţilor şi tehnicienilor. După 1989, persoanele cu studii superioare au avut o mai mare posibilitate şi propensiune pentru a-şi permite să călătorească în străinătate.

Pe medii de rezidenţă, analiza relevă că orăşenii sunt cei care au avut posibilitatea de a călători în străinătate în mai mare măsură decât cei din mediul rural, atât înainte de 1989, cât şi după. Astfel, înainte de 1989, 16% din cei care locuiesc în mediul urban au declarat că au călătorit în străinătate, în timp ce 11% din cei care locuiesc în mediul rural au avut o astfel de experienţă înainte de Revoluţie.

După 1989, procentul celor din mediul urban, care au călătorit peste hotare, este aproape mai mult decât dublu (36%), însă trebuie remarcat că procentul celor din mediul rural care declară că au călătorit în străinătate după 1989 a cunoscut o creştere şi mai mare, de aproape trei ori (de la 11% la 29%).

Această creştere a experienţei migraţioniste externe în rândul celor din mediul rural este influenţată, pe de o parte, de numărul celor care au plecat pentru muncă (care sunt în număr destul de mare din mediul rural, aşa cum arată studiile de specialitate), iar, pe de altă parte, de trecerea la libera circulaţie şi, astfel, costurile plecării în străinătate s-au redus şi o mai mare şi diversă parte a populaţiei a putut beneficia de o astfel de experienţă.

Locuitorii din Transilvania au avut privilegiul de a călători în străinătate înainte de 1989 mai mult decât locuitorii din celelalte regiuni. Este un lucru ce ţine de componenţa etnică a locuitorilor din Transilvania. Procentul ridicat de transilvăneni care au declarat că au călătorit în străinătate înainte de 1989 este influenţat de maghiarii şi şaşii care, prin natura etniei lor, reuşeau să treacă graniţele ţării, la prieteni, cunoscuţi, familie în Ungaria sau Germania.

După 1989, tot transilvănenii sunt campionii mobilităţii externe, 4 din 10 declarând că au călătorit în străinătate în ultimii 20 de ani (având o cultură a migraţiei externe din anii comunismului), urmaţi de moldoveni (35%), care au plecat în special pentru muncă. În mai mică măsură mobilitatea externă a fost practicată de munteni şi bucureşteni după 1989.

Dacă în privinţa locuitorilor din Muntenia, explicaţia ţine şi de o anumită inerţie şi o mai mare aversiune faţă de risc, în cazul bucureştenilor putem spune că procentul relativ mic al celor care au călătorit în străinătate ţine de motivul călătoriei, bucureştenii au plecat mai mult pentru turism şi studii şi un procent mai mic pentru muncă.

Italia condamnă 23 agenţi CIA pentru răpirea unui imam egiptean


abu omar

 

Un tribunal din Milano a condamnat la opt ani închisoare pe fostul şef al biroului CIA din Milano pentru răpire, în prima astfel de sentinţă din lume.

Robert Lady a fost judecat în absenţă şi condamnat pentru organizarea şi răpirea imamului Osama Moustafa Hassan Nasr, cunoscut ca Abu Omar, din Milano, în februarie February 2003. Superiorul său din Italia, Jeff Castelli, a fost achitat, precum şi directorul SISMI, serviciul militar de informaţii italian, Nicolo Pollari, dar a condamnat alţi 22 de foşti agenţi CIA şi doi italieni .

Abu Omar a fost capturat pe o stradă din Milano la 17 februarie 2003, în cursul unei operaţiuni coordonate a SISMI şi CIA. Avocaţii imamului susţin că acesta a fost torturat într-o închisoare din Egipt şi au cerut daune de zece milioane de euro.

Agenţii CIA au fost condamnaţi la câte cinci ani, iar italienii la trei ani de închisoare.

Pe de altă parte, tribunalul a condamnat toţi acuzaţii găsiţi vinovaţi să îl indemnizeze pe fostul imam cu un milion de euro, lăsându-i acestuia posibilitatea de a cere mai mult într-un tribunal civil, şi să-i acorde 500.000 de euro soţiei sale.

Acest proces este simbolic deoarece este primul din Europa privind transferurile secrete efectuate de CIA, al căror obiect au fost persoane suspectate de terorism, către ţări cunoscute că practică tortura, după atentatele de la 11 septembrie.

Abu Omar a fost oprit la acea dată aparent de poliţia italiană pe o stradă din Milano. A fost transportat la baza aeriană Aviano de lângă Veneţia, transferat la Ramstein, apoi în Egipt.

Patru ani mai târziu a fost eliberat fără nicio acuzaţie, moment în care imamul arăta că a fost transformat într.o epavă umană din cauza torturii.

Unitatea anti-KGB, trasă pe sfoară la Iaşi


Ofiţeri ai fostei UM 0110, unitatea „anti-KGB” a Securităţii, dezvăluie scenariul după care au fost traşi pe sfoară de agenţii ruşi. Au fost momiţi spre Iaşi la 14 decembrie pentru a scăpa din vedere pregătirea acţiunilor de la Timişoara, ce-aveau să izbucnească două zile mai târziu.

Unul dintre ofiţerii „anti-KGB” dez­vă­luie în premieră că, în conformitate cu planurile celor care au pus în scenă Revoluţia din decembrie 1989, declanşarea acesteia trebuia să aibă loc la Iaşi. Dar, pentru că Securitatea a dejucat această acţiune, serviciile ruse şi „observatorii” occidentali au aplicat „v­a­ri­anta B”: Timişoara. Astfel, ope­ra­ţi­u­nea iniţială de la Iaşi devenea doar una de diversiune. Unul dintre cei doi ofiţeri care au acceptat dialogul cu Jurnalul Na­ţi­onal a prefe­rat să-şi păstreze anonimatul. Motivul? „Pentru liniştea mea şi a familiei mele.” Nu vom mai menţiona decât faptul că iniţialele folosite, I.D., sunt cele corespunzătoare numelui ofiţerului.

„SERVICIILE SOVIETICE COLABORAU CU CELE AMERICANE, ÎN ROMĂNIA”
Ofiţerul de la fosta UM 0110 menţionează că mărturiile sale se bazează pe operaţiunile la care a participat, dar şi pe cele aflate din discuţiile profesionale purtate cu colegii săi. În preambulul discuţiei noastre, ofiţerul susţine că „încă din 1985, când Gorbaciov a venit la putere în URSS, KGB şi GRU colaborau cu CIA precum doi buni colegi de birou, pe teritoriul României întâlnindu-se deseori pentru schimburi de informaţii.

Reţineţi că această colaborare nu depăşea graniţele scopului comun: înlăturarea lui Ceauşescu. Motivele lor erau diferite, dar convergente. Reţeaua descoperită de noi în România era, la nivelul anului 1989, de aproximativ 600 de oameni, în afara celor exploataţi în orb. La această reţea se mai adaugă cele ale «sateliţilor»: unguri, bulgari, polonezi RDG-işti, cehoslovaci şi chiar sârbi. Cu toţii erau coordonaţi de ruşi şi de americani„, dezvăluie I.D.


„«REVOLUŢIA» ERA SINGURA METODĂ ACCESIBILĂ”

În ceea ce priveşte operaţiunile propriu-zise, de înlăturare a dictaturii cea­u­şiste, I.D. spune că provocarea unor nu­cle­e de revoltă era singura metodă accesibilă, în acest sens existând, de-a lungul timpului, mai multe tentative. Ruşii şi americanii ar fi ajuns la această conclu­zie, după ce alte metode au eşuat. Se re­fe­ră la tentativele de racolare a unor membri din Comitetul Central, membri care nu ar fi cedat din cauza fricii de Securitate, dar şi pentru că se aflau în „dulcele” vârf al piramidei. „De altfel, membrii CC-ului erau prea laşi şi lipsiţi de perso­na­­litate ca să îşi asume riscul unei astfel de colaborări. Dovadă că singurii care au acceptat au fost cei «traşi pe dreapta», din grupul lui Brucan, cei care nu aveau ce pierde”, spune I.D.

 

TENTATIVA DE REVOLTĂ DE LA ARAD, 1988
Pe lista tentativelor eşuate de a înlătura regimul Ceauşescu este inclusă şi cea de la Iaşi, dar ofiţerul dezvăluie că înaintea acesteia au mai fost şi altele. Una dintre cele la care a acceptat să facă referire, con­­s­i­derând-o ca fiind şi cea mai remarcabilă, este cea de la Arad. „În 1988, trebu­ia să aibă loc un eveniment comemorativ despre revoluţionarii maghiari de la 1848. La Arad trebuia să vină ambasadorul Un­gariei la Bucureşti, însoţit de câţiva diplomaţi, care de fapt erau agenţi ai serviciului maghiar de spionaj. De asemenea, din Ungaria trebuia să vină câteva autobuze pline cu tineri UTC-işti de-ai lor. UTC-işti în ghilimele, pentru că ăia erau cu totul altceva.”

Ce să mai vorbim, deja se aprobase oficial, placa aia comemorativă era amplasată pe mijlocul bulevardului principal al Aradului, pe fâşia verde, iar toţi cetăţenii de etnie maghiară din jurul municipiului erau invitaţi să participe la eveniment. Se sconta ca aici să se provoace o revoltă, iar ambasadorul Ungariei se retrăgea imediat, lăsând în urma lui o revoluţie”, dezvăluie ofiţerul, pentru a continua cu modul în care Securitatea a dejucat această acţiune.

„«Întâmplător», tocmai atunci, în jurul locului în care urma să se desfăşoare evenimentul «comemorativ», la sugestia noastră, a fost organizat un concurs de carting al pionierilor, chiar pe bulevardul respectiv. Iar pentru ca participanţii la ceremonia maghiarilor să nu fie accidentaţi de aceşti «bolizi ai şoselelor», oficialii unguri au fost îngrădiţi pe fâşia verde, în timp ce plebea maghiară nu a mai fost lăsată să intre în acest spaţiu pentru a nu perturba concursul de carting.

Între timp, la graniţe, sub pretexte birocratice, autobuzele cu aşa-zişii UTC-işti maghiari au fost blocate câteva ore de autorităţile de frontieră. Evident, tot la solicitarea noastră. În aceste condiţii, ambasadorul Ungariei a rămas să vorbească doar câtorva curioşi. Oricum, s-a prins că tot planul lor a fost dejucat”, îşi aminteşte, oarecum amuzat, fostul ofiţer anti-KGB. În ceea ce priveşte „dăruirea” ungurilor de a susţine operaţiunile serviciilor sovietice şi americane, aceasta este explicată prin aceea că sperau ca recompensa să fie Transilvania.

„Practic, pentru acest deziderat absurd, ungurii erau lacheii sovieticilor. Tot ei i-au ajutat pe ruşi în înlăturarea lui Erich Honecker. După venirea lui Gorbaciov la putere, ungurii au fost încurajaţi şi actionau şi pe cont propriu. Organizaseră tabere de instruire a fugarilor români, dar spionajul nostru a aflat şi şi-a infiltrat câteva zeci de astfel de fugari. În ultimul an, în 1989, ungurii deveniseră atât de insistenţi, încât şi-au condiţionat ajutorul cu obţinerea Transilvaniei. Ţin minte, mot-a-mot, după o înregistrare, că un «diplomat» rus le-a promis: «După ce cade cocina asta de la Bucureşti. Aveţi răbdare!»”, mărturiseşte I.D.

 

TĂRGU-MUREŞ – 1990, ULTIMA PROVOCARE DE REVOLTĂ
I.D. arată că operaţiunea de la 15 martie 1990, de la Târgu-Mureş, a fost ultima în­cercare a serviciilor ruseşti şi americane de a da satisfacţie ungurilor prin aplica­rea metodei mai sus-amintite: provoca­rea unei aşa-zise revolte. Ofiţerul po­ves­teşte şi un episod „operativ”: „O sursă, et­nic maghiar din Harghita, mi-a povestit cum un prieten de-al său, Atila D., a plecat la 1 martie în RFG, la Mün­chen, la o familie de prieteni de-ai săi. Precizez, şi o să vedeţi de ce, că la Mün­chen se afla şi atunci o bază NATO, a ame­ricanilor. Prietenul munchenez al harghiteanului nostru l-a anunţat: «Fata noastră este căsătorită cu un ofiţer NATO, american, aşa că ia aminte la ce-ţi spun. Întoarce-te în România, ia-ţi familia, li­chi­dează tot şi veniţi aici, fiindcă în Ar­deal o să fie pro­bleme mari». Atila D. s-a întors acasă, dar familia lui nu a fost de acord să plece, mai ales că aveau un copil de câteva luni. Însă ceea ce ştiau prietenii lui munche­nezi de la ofiţerul NATO s-a adeverit”.

„REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE TREBUIA SĂ IZBUCNEASCĂ LA IAŞI!”
Între Arad şi Târgu-Mureş a fost Iaşiul. Sursa noastră spune că, în prima ju­mă­ta­te a lunii decembrie, la Iaşi a fost înfiinţat un comandament al Securităţii, coordonat de UM 0110. Au fost trimişi acolo comandantul unităţii, generalul Niculicioiu, adjunctul său, Vasile Lupu, dar şi ofiţeri de la Direcţiile I şi III.

Asupra celor întâmplate la Iaşi, ofiţerii fostei UM 0110 susţin uneori teorii diferite, ca „nuanţă”. Unul dintre ofiţerii cu care am stat de vorbă susţine că a fost o simplă diversiune: „Au împrăştiat manifeste, şi pentru asta au fost trimise la faţa locului condu­cerea unităţii şi efective masive. Or, pentru a-i depista pe cei care au împrăştiat astfel de manifeste nu era nevoie de atâ­ţia oameni. În timp ce ăştia erau masaţi la Iaşi, ruşii acţionau la Timişoara. Oare de ce? Mai ales că noi aveam înregistrări cu consulul de la Timişoara, care îl suna aproa­pe zilnic pe ambasadorul de la Bucureşti pentru a transmite: «Mai aştep­taţi», «Încă o zi», «Mai stăm puţin». Deci, ştiam că ni se pregăteşte ceva în zona aceea”, declară unul dintre ofiţerii fostei UM 0110, sub protecţia anonimatului.

Acesta spune că la Iaşi ofi­ţe­rii au sesizat un aflux anormal de mare de cetăţeni moldoveni, care, curios, se de­plasau spre vestul ţării. „Or, noi ne întrebam ce caută ăştia în zona aia, când ei au rude cu preponderenţă în zona Mol­dovei şi într-o mi­că măsură în Muntenia”. În fi­ne, un alt ofiţer, dar din cadrul Di­rec­ţiei I – infor­maţii interne, susţine că la Iaşi trebuia să se declanşeze Revoluţia şi că Timişoara nu era decât varianta de ava­rie.

Conform acestuia, în Iaşi, cei care coordonau ope­ra­ţiunea de declanşare a revoltei îşi aveau comandamentul într-un apartament „în­ţe­sat cu tehnică”. Ofiţerul Direcţiei I spu­ne că varianta Iaşi a picat din cauza unui filaj. Filorul care îl avea în lucru pe şeful co­man­damentului respectiv a încercat să-l fotografieze noap­­­tea, în infraroşu. Când ofiţerul str­ă­in tocmai se pregătea să intre în apar­ta­men­t­ul în care era coman­da­men­­tul, fi­lo­rul a fost trădat de becul de la aparatul foto, iar „subiectul”, brusc, s-a aplecat să se încheie la pantofi, după care s-a intors şi a plecat. După aceasta s-a des­făşurat o „manifestaţie” a maşinilor de pompieri înarmate cu tunuri de apă, pentru „calmarea” celor care fuseseră convocaţi la „Revoluţie”. Însă planul B, Timi­şoara, nu mai avea cum să fie dejucat.

CINE A ORGANIZAT REVOLUTIA DIN `89?   >>  KGB+CIA+UNGURI

 

Nor de etichete