România , tara care ar trebui desfintata. / “First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win” Mahatma Gandhi

Tradare !


Conform estimărilor specialiştilor, Imperiul Roman a jefuit teritoriul acestei ţări de 500 de tone de aur, Imperiul Austro-Ungar  a jefuit România de alte 800 de tone de aur iar în ultimii 20 de ani, o clasă politică incompetentă şi ticăloasă, o clasă politică subordonată intereselor ocultei mondiale, pune la dispoziţia firmelor străine, spre exploatare, zăcăminte de aur estimate la o valoare cuprinsă între 50 şi 100 de MILIARDE de dolari, cu mult peste datoria externă a României!!!
Cum e posibil ca Statul Român să nu găsească resurse pentru a exploata în propriul nostru interes această imensă bogăţie?! Cum e posibil ca Statul Român să declare această industrie neprofitabilă şi să o închidă, să spună că resursele de aur sunt epuizate în condiţiile în care astăzi, specialiştii declară că în România există cel puţin 8 zăcăminte de aur de talie mare? Nu mai vorbim despre zăcămintele de argint sau alte minereuri extrem de valoroase.
Vi se pare că este o întâmplare că un număr important de firme străine au licenţă de prospectare chiar în zonele miniere declarate neprofitabile şi EPUIZATE DE AUR?! Că aceste firme deţin drepturi de exploatare şi că astăzi, în România, Statul Român nu mai are nicio exploatare proprie?!
Vă întrebaţi cum s-a ajuns aici? Iată un exemplu halucinant: mina auriferă Certej a fost închisă din cauza… UNEI SUPRAPRODUCŢII DE AUR!!! Da, aţi citit bine. Mina s-a închis pentru că producea prea mult aur iar Banca Naţională a României a refuzat în anul 2000 să mai cumpere aur din producţia internă LA RECOMANDAREA Băncii Central Europene, după cum a explicat consilierul BNR Horia Ozarchevici… Această decizie a BNR a făcut ca mina să intre în faliment deoarece nu putea vinde aurul în afara ţării!!!
Oameni buni, se vede de la o poştă că situaţia actuală este o combinaţie incalificabilă de incompetenţă şi trădare, că a existat şi există în continuare un plan extern de distrugere şi falimentare a României prin complicitatea unor politicienil români, mulţi dintre ei urmaşi ai nomenclaturiştilor bolşevici care şi-au schimbat numele ca să îi credem de naţionalitate română!
Mai multe dezvăluiri despre blestemul aurului românesc puteţi vedea în filmuleţul de mai jos.
Ce putem face pentru a avea o Românie a noastră, a celor care ne pasă?
 
În opinia mea, soluţia nu este de a ieşi în stradă şi de a le da în cap celor care ne conduc. În locul lor vor veni alţii la fel de lipsiţi de demnitate şi suflet. Soluţia este ca fiecare să îşi facă o misiune de suflet şi de patriotism şi să îi trezească la realitate pe cei din jurul lor – rude, prieteni, colegi de serviciu; şi nu numai în această problemă ci în toate celelalte. Soluţia este să determinăm o revoluţie la nivelul conştiinţei. Fără aceasta, orice revoluţie pe care ar iniţia-o cineva în stradă va aduce alţi nemernici şi profitori acolo sus. Trebuie să ne unim în acţiuni comune care să aibă ca scop repunerea în matrice a adevăratelor valori morale şi etice; este necesar să aducem frumosul, binele şi armonia în locul manelelor şi a „ştirilor de la ora 5”…
Pentru a nu deveni sclavi ai Noii Ordini Mondiale, nu mai putem rămâne nepăsători şi neutri, nu mai putem aştepta ca alţii să scoată pentru noi castanele din foc. Vremurile pe care le trăim nu ne mai permit să lăsăm pe mâine ceea ce trebuia să facem de ieri.
Gândeşte-te, cititorule, că eşti responsabil pentru familia ta, pentru prietenii tăi şi pentru această ţară minunată şi asumă-ţi rolul unui român adevărat. Aminteşte-ţi de Burebista şi Decebal, de Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi fi-le un demn urmaş!
Nu uita că nu vei duce cu tine în viaţa de dincolo maşini, case, diplome, carieră, prestigiu şi alte lucruri de acest fel. Dacă după pragul morţii mai este ceva (şi eu sunt sigur de asta), ceea ce va conta în această trecere va fi căt de mult ai iubit, cât de mult ai dăruit, cât de mult ai fost capabil să te sacrifici pentru alţii, câtă lumină ai răspândit în jurul tău.

Aurul cumpara pe oricine …



 

Xylitol este un îndulcitor sintetic, care se poate cumpăra cu câteva zeci de lei kilogramul. Pentru om este comestibil. Pentru câine, o doză de 3-5 grame poate fi fatală. 10g pe cap de potaie sunt suficiente. O tonă de xylitol – 1000 de kilograme – ar trebui să fie de ajuns pentru a sătura fiecare din cei 65.000 de câini cu două-trei doze letale.

 

Deci, ce trebuie:

1000 de voluntari, fiecare cu
1 Kg de Xylitol şi
9 Kg de carne tocată, din care să gătească câte
3,3 Kg de chifteluţe pe zi, timp de
3 zile

http://www.amazon.com/Now-Foods-Xylitol-2-5-pound/dp/B0013P3KC6

http://www.sugarfreeshop.ro/xylitol/zahar-xylitol-1kg-pudra-453

http://www.nosugarshop.ro/Zahar-din-mesteacan-finlandez-100Xylitol-1kg-1061.html

http://www.casaplantelor.ro/index.php?route=product/product&product_id=110230

http://www.obio.ro/products/Xylitol-%28zahar-de–mesteacan%29-250g.html

http://www.superalimente.ro/cumpara/xylitol-indulcitor-natural-din-mesteacan-125-g-3304967

http://www.idealo.de/preisvergleich/MainSearchProductCategory.html?q=xylitol

 

 


”Irakul e o nebunie a lui Churchill, care a vrut să unească două puţuri de petrol, complet separate – Kirkuk şi Mossul, alăturând trei entităţi diferite: kurzii, şiiţii şi sunniţi”. Nu există definiţie mai strălucită şi mi-ar fi plăcut să vă spun cui aparţine, însă nu mai ştiu. O port cu mine, aşezată lângă alte câteva jaloane memorabile care mi-au marcat drumul în Orient. (Şi apropo: ce altceva e Kuweitul – pe care Saddam l-a atacat furibund în 1990, după lungul război cu Iranul – decât un puţ de petrol?)

Preocupaţi de primăvara arabă, de escaladarea conflictului iraniano-israelian, de evenimentle din Libia, iar acum de războiul civil din Siria, am uitat Irakul cu strigoii lui. Ce-a rămas în urmă, în decembrie 2011, după ce bocancul ultimului soldat american s-a ridicat de pe fosta Mesopotamie (“ţara dintre râuri”)? Instabilitate, ură, violenţe, aproape un million de orfani şi spectrul unui iminent război civil.

La 20 martie 2003, ora locală 5:33, s-au auzit la Bagdad exploziile primelor bombe. Peste comorile Sumerului şi ale Babilonului, şuierau tomahawkurile. Niciodată ca înaintea războiului din Irak opinia publică din marele oraşe ale lumii nu s-a exprimat mai vehement. Începând chiar cu americanii: din februarie 2003, zeci de mii de oameni s-au adunat pe dealul Capitoliului (”o minoritate vocală”, au declarat atunci autorităţile), strigând: “Bombardaţi Texasul, au şi ei petrol!”, purtând pancarte cu textul “Oare Iisus i-ar bombarda?”. Conform sondajelor, ”minoritatea vocală” depăşea 60 la sută din numărul cetăţenilor.

Începea, în martie 2003, un război declanşat de o uriaşă minciună, pe care responsabilii de atunci, memorialiştii de astăzi, nu pot s-o justifice. (Armele chimice pe care le căutau Aliaţii în Irak, erau probabil cele pe care tot ei le vânduseră, când Saddam le-a exersat pe iranieni. Cât despre cele nucleare, israelienii bombardaseră în 1981 centrala nucleară din Osirak şi ar fi aflat primii dacă irakienilor le-ar mai fi crescut, între timp, alta). George Tenet, şeful CIA în 2003, dă vina pe alţii. Are pe cine: începând cu vicepreşedintele de atunci, Dick Cheney (care l-a îmbrobodit rău pe preşedintele Bush), şi terminând cu Douglas Feeith, Richard Perle, neobositul Paul Wolfowitz, adjunctul secretarului de stat al Apărării din administraţia Bush-Junior. (Urma să se găsească un ţap ispăşitor, în persoana zisului Scooter Libby, şeful de cabinet al lui Cheney, pe care destui jurnalişti au avut umorul inovoluntar de a-l numi ”eminenţa cenuşie a Administraţiei” sau chiar ”artizanul războiului din Irak”. Preşedintele Bush a avut decenţa de a-i comuta pedeapsa cu puşcăria acestui măscărici tragic). Firma Halliburton a încasat 39,5 miliarde de dolari de pe urma războiului din Irak, fapt pentru care Cheney e cât se poate de relaxat când afirmă că nu are de ce să-şi ceară scuze pentru decizia politică din urmă cu zece ani. (E drept că nici ExxonMobil sau British Petroleum sau Chevron sau Shell n-au dus-o mai rău). Nemaivorbind de numeroasele firme de pază şi protecţie – în cap cu sinistra ”Blackwater” –  care au dat liber mercenarilor lor să toace populaţia fără somaţie.

Cine e, totuşi, învingătorul războiului din Irak? Dacă la 1 mai 2003 – când preşedintele W. Bush s-a grăbit să-şi declare ”misiunea îndeplinită” – ostilităţile dintre Aliaţi şi insurgenţii irakieni erau departe de final, iar perspectiva cât se poate de înceţoşată, astăzi se poate constata că principalul învingător e teocraţia şiită a Iranului. Dar asta e o altă poveste, pe care o vom povesti la lumina altui foc.

Actualul premier, şiitul Nuri al-Maliki, al cărui scaun se clatină serios, nu este – cum ar fi tentaţi unii să creadă, ”omul americanilor”. Nu este nici ”omul ayatollahilor” din Iran (ţară unde şi-a petrecut anii din exil cât n-a stat în Siria). Al-Maliki, la 63 de ani, e un personaj introvertit, suspicios, care n-a ieşit nici astăzi din logica de conspiraţionist în care şi-a petrecut aproape un sfert de veac din viaţă. Ca mulţi alţii, care au supravieţuit dictaturii brutale a lui Saddam Hussein, dar şi ororilor războiului, al-Maliki e bântuit de toţi strigoii confruntărilor, care se ridică deasupra Republicii ca aburul căldurii de iad. Primul ministru are probleme cu regiunea autonomă a kurzilor, care a început să-şi vândă petrolul fără apostila Bagdadului, cu manifestaţiile din ce în ce mai dese ale sunniţilor, cu grupurile înarmate care bântuie ţara, cu sărăcia-lucie, augmentată  de lipsa cronică a apei, într-un Irak care ar putea fi putred de bogat.

Octogenarul preşedinte (de etnie kurdă) Jalal Talabani e grav bolnav. Apropiatul său sfârşit poate aduce schimbări neaşteptate în actuala ecuaţie a Puterii (ambiţioasa sa soţie, Prima Doamnă, şi-a anunţat deja dorinţa de a-i succede).

Nuri al-Maliki conduce Irakul ”ca un capo”, după cum observă jurnaliştii de la The Economist). Regimul lui e minat de corupţie şi de încălcări grosolane ale drepturilor omului. Observaţiile acestea – altminteri corecte – ale unor occidentali get-beget nu ţin seama de esenţial: de cultura politică a zonei, unde unui dictator sângeros îi ia locul un alt dictator…

… N-aş mai putea să revăd Irakul. Strigoii lui revin şi în coşmarurile mele. E ca în poemul lui al-Sayyab: ”Străzi despre care se spune că nimeni nu mai revine pe ele, aşa cum nimeni nu mai revine de pe tărâmurile morţii…”

Euro comunism


Pupinbăsiștii proști s-au apucat deja de bocit pentru că Romania a amânat  pe termen nedefinit „adoptarea” Euro și, în acest context, aruncă vorbe goale despre… comuniști, usl și antena 3.
Cehia e mulțumită cu… coroane, iar Polonia și Ungaria au amânat până când s-or răzgândi, dacă le-o mai trece prin cap. Trei state… comuniste, nu-i așa, pupinbăsiști proști?
Practic, Băsescu, Isărescu și ceilalți securiști proști au forțat adoptarea euro în 2015 după modelul Greciei… statistici mincinoase și bifări birocratice de criterii realizate pe hârtie, dar cu achitarea notei de plată în avans, adoptare condiționată de reachitarea notei de plată… și după constatarea „grelei moșteniri”.
Bun, dar cam care ar fi „gradul de capitalism” al scenariului „favorabil”, recte adoptarea euro as soon as possible, în accepțiunea cretinilor giurgiști, brainless, „de dreapta”?

În România, resursele naturale au devenit obiect de investiţii lacome şi masive. Terenurile sunt acaparate în mai multe scopuri – agricultură, minerit, energie, turism, resurse de apă şi speculă.

Potrivit unor  informaţii, aproximativ 800.000 de hectare, sau 6% din terenul agricol  românesc, s-ar putea afla deja în mâinile unor corporaţii transnaţionale  – se arată într-un raport cu tema ”Concentrarea terenurilor,  acapararea pământului şi eforturile oamenilor în Europa”, publicat de  think-tank-ul internaţional pentru politici progresiste Transnational  Institute (TNI), cu sediul la Amsterdam.

În acest caz, Europa este deopotrivă avidă de pământ, un loc de  acaparare a terenurilor şi un context al unui astfel de fenomen.  Fenomenul este ascuns în spatele imaginii armonioase a aderării României  la UE, inclusiv liberalizarea pieţei naţionale pentru cumpărători  străini, subliniază raportul. Ţara este ideală pentru investiţii în terenuri şi produse  agro-industriale. Caracteristicile sale naturale o fac potrivită pentru  culturile de cereale, zone mari sunt potenţial disponibile, iar  terenurile costă mai puţin decât în restul Europei. Zonele rurale sunt  abandonate, lăsând în urmă o populaţie locală îmbătrânită şi  vulnerabilă, care nu are prea multe alternative decât să accepte sosirea  unor corporaţii europene agro-industriale, care se instalează legal,  prin închiriere sau achiziţionare de terenuri. În plus, legislaţia şi sprijinul guvernamental favorizează  investitorii la scară largă.

Probabil că unele elemente de speculaţie  pentru a obţine subvenţiile profitabile ale Politicii Agricole Comune (PAC) a UE reprezintă unul dintre factorii care determină acest fenomen  al acaparării. Jumătate din subvenţii au fost primite în 2012 de 1% din  fermieri, toţi aceştia având dimensiunea fermei lor de peste 500 de  hectare. Cu toate acestea, legalitatea aparentă este ca o mănuşă de catifea  care ascunde agresivitatea pumnului de fier ce conduce fenomenul,  consideră raportul. Terenul este confiscat masiv, iar controlul asupra  beneficiilor exploatării acestuia, precum şi puterea de a decide cu  privire la utilizarea lui sunt monopolizate în mâini private, mai  notează raportul. (Sursa: Agerpres)


“Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri.

Sună-ți bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți.”

Nor de etichete