România , tara care ar trebui desfintata. / “First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win” Mahatma Gandhi

Archive for Decembrie, 2009

Luam lectii de la evreul comunist Tismaneanu?


Vladimir Tismăneanu. Susţinător al lui Băsescu. Om cu glagorie despre ruptura de comunism. Şi, mai ales, departe stătător, în America. Iată dialogul meu de final de an 2009.

Vladimir Tismaneanu

„Cine mă urăşte? Nistorescu şi Romoşan? Voiculescu şi Patriciu? Iliescu şi Antonescu? Vadim şi Păunescu?”

Reporter: Să spunem că am votat Geoană. Tu? Băsescu. De ce? Unde-ai greşit? De ce te urăsc?
Vladimir Tismăneanu: Sincer vorbind, n-am votat decît simbolic, ori, mai precis spus, în gînd. Nu mai sînt cetăţean român de pe vremea cînd, în urma ameninţărilor cu moartea, prin 1985, am renunţat la ea. Însuşi Ceauşescu a semnat decretul. Mă tot gîndesc să-mi reiau cetăţenia, e multă birocraţie, dar cred că o voi face anul viitor (2010). L-am susţinut pe Băsescu pentru că nu minte. Pentru că este el însuşi.

Pentru că are un proiect de renovare a unei societăţi bolnave de duplicitate, impostură şi corupţie. Pentru că a fost atacat din toate părţile, mai ales după ce a condamnat comunismul. Pentru că în aproape patru ani de colaborare am văzut că este loial. Deci nu am greşit, cred că am ales bine. Mi-e teamă că tu ai greşit. Priveşte cît de penibil a reacţionat Geoană după înfrîngere. Cine mă urăşte? Nistorescu şi Romoşan? Voiculescu şi Patriciu? Iliescu şi Antonescu? Vadim şi Păunescu? Mă urăsc pentru că nu tac, pentru că am memorie, pentru că înţeleg să mă comport în consens cu acea etică a neuitării despre care a scris Monica Lovinescu.

Rep.: Loial? Numai cu cine îi convine, totuşi. Şi-a trădat de-a lungul timpului toţi partenerii, de la Roman la liberali, consilierii, Convenţia Democratică etc.
V.T.: Mai degrabă aş spune că a tot fost abandonat, ba chiar trădat (bizantinismul rămîne o maladie a vieţii politice naţionale). Cînd doi foşti consilieri prezidenţiali, soţ şi soţie, oameni care au lucrat direct cu Traian Băsescu vreme de opt ani, ajung să-l atace direct şi indirect, inclusiv în presa lui Dan Voiculescu şi a lui Dinu Patriciu, nu ştiu dacă Băsescu este cel care trădează. Vă asigur că eram gata să scriu că Elena Băsescu nu este un nou Nicu Ceauşescu (veţi concede că mă pricep puţin la subiectul Nicu şi socialismul dinastic). Traian Băsescu m-a descurajat spunîndu-mi că se va afirma că el mi-a cerut-o. Ceea ce ar fi fost total fals. „Ce face atît de grav Elena Udrea spre a merita oceanul de ură?“

Rep.: Liiceanu-Patapievici-Tismăneanu. Cum pot înghiţi că Băsescu şi-a tras vilă în Mihăileanu, că fii-sa a ajuns europarlamentară, că Udrea a fost ministru, că Ridzi, omul lui, a finanţat campania micuţei Băsescu?
V.T.: Două rele nu fac un bine, dar nu pot uita că ceea ce evoci tu aici este o bagatelă comparat cu mega-escrocheriile României postcomuniste. Nu văd de ce Elena Băsescu nu ar avea dreptul să fie europarlamentară, ce face atît de grav Elena Udrea spre a merita oceanul de ură revărsat la adresa ei?

Rep.: Tatăl EBA, preşedintele adult, a dictat ca membrii PD-L (un procent calculat) să voteze cu EBA. O societate normală ar trebui să-i condamne şi pe marii moguli care fură meşteşugit şi masiv. Cum face Băsescu. Dar tot societatea aia nu poate fi surdă la micii şmecheri care-şi fac avantaje. Cum a făcut Băsescu.
V.T.: Nu trăiesc în România, dar chiar mi se par disproporţionate aceste reacţii umorale. Dispreţul resentimentar face ravagii, înjosindu-i în primul rînd pe cei care îl practică. În plus, felul cum a fost atacată continuu Elena Băsescu (permiteţi-mi să-i folosesc numele real) ţine de o misoginie larvară care mă stupefiază. Nu vă place candidatura ei, este OK. Dar nu trebuie ucisă în efigie. A făcut studii, a citit cărţi, a crescut într-o familie unde se discută politică de dimineaţă pînă-n miez de noapte. Nu este şi fiul lui Sarkozy angajat în politică? Nu se numeşte premierul grec Papandreu, fiul lui Andreas (el însuşi premier în anii ’80) şi nepotul lui Gheorghios Papandreu (premier în anii ’60)? Eu aş prefera să examinăm performanţa ei ca europarlamentar, să ne ocupăm de lucruri cu adevărat semnificative.


„Băsescu este uneori abrupt, dar, cum spunea Andrei Pleşu, este un adult“”

Rep.: Sînt eu? De ce să votez „răul cel mai mic“?
V.T.: Nu, Traian Băsescu nu este „răul cel mai mic“. A promis că va ţine cont de raportul comisiei pe care am condus-o şi a făcut-o. A condamnat un regim ilegitim şi criminal, ridicîndu-şi contra sa toţi lacheii, nemernicii, poltronii şi escrocii. Evident, Băsescu nu e perfect. Nimeni nu este. Este un personaj uneori abrupt, dar, cum spunea Andrei Pleşu, este un adult. Cîtă vreme adversarii săi se comportă de o manieră isteroid-infantilă. Traian Băsescu a numit comisii pe teme vitale, a citit concluziile lor, încearcă să le aplice. Are o viziune, o strategie, o constelaţie de obiective. Cînd îl votăm pe Băsescu, votăm un proiect, nu doar un om.

Rep.:
Am puterea. Ordon arestări. Le ascult telefoanele. Îşi merită soarta, sînt nişte ticăloşi. Asta-i Justiţia? Nu-s ca şi judecătorii corupţi, fără personalitate, dînd după bunul plac verdictele?
V.T.: Nu vom putea extirpa corupţia fără probe. De-aici şi paradoxul luptei împotriva corupţiei: riscul de a utiliza metode care să ne păteze mîinile. Este o mare provocare să ştii să nu cazi în această capcană a unui iacobinism justiţiar. Pe de altă parte, fără o revoluţie a legalităţii, România se scufundă în marasmul complicităţilor sordide.

„A fost învins”

Rep.: Sînt în trustul lui Vântu sau Voiculescu. Am cîntat pentru Băsescu. Jurnalist-blogger, de ce mă simt prizonierul opţiunii mele? De ce nu sînt liber, deşi liber am fost în a înjura?
V.T.: Eşti unde poţi să fii, în trustul pe care tranziţia noastră atît de alambicată l-a făcut aproape invincibil. Spun aproape pentru că, iată, a fost învins. Libertatea ţi-o construieşti. Dacă decizi să fii prizonier, vei fi. Decizi să nu îngenunchezi, vei sta în picioare.

Rep.: Plec de la Voiculescu. Mă duc unde? La Vântu? La Patriciu cel cu ziare apolitice? La Sârbu „dansez pentru tine“?
V.T.: Te duci acolo unde-ţi spune conştiinţa. Nu merită să ţi-o vinzi pentru cîţiva dolari (găuriţi ori nu). Te duci acolo unde nu ţi se spune ce să scrii. Unde nu eşti sclav.

„Fără pîine, libertatea este o himeră. Fără libertate, pîinea este amară, iar vinul sălciu”

Rep.: Ce-i de făcut? Mi-e foame.
V.T.: Ţi-e foame fizică? Ţi-e foame de adevăr? Ţi-e foame de dreptate? Există foame şi foame. Fără pîine, libertatea este o himeră. Fără libertate, pîinea este amară, iar vinul sălciu.

Rep.: De ce sînt imoral, ştiind adevărul?
V.T.: Pentru că nu ai legat adevărul de sufletul tău. Cînd vor comunica între ele ştiinţa şi conştiinţa, vei înceta să fii imoral.

Rep.: De ce trebuie să mint ca să-mi iau bucata de pîine?
V.T.: Pentru că nu ai găsit locul unde acest lucru nu face parte din „fişa postului“. Îţi doresc să cauţi şi să găseşti. Sînt convins că există un asemenea loc.

„Smerenia este o mare virtute absentă”

Rep.: De ce voi fi şomer, fără viitor, oricine ar fi la putere?
V.T.: Întrucît nu ai aflat ce poţi face cu şi din tine. Eşti plin de posibilităţi, dar ai hotărît să le ignori. Nu Puterea îţi dă o slujbă, ci aptitudinile tale, voinţa de a fi tu însuţi.

Rep.: De ce s-a furat şi-n SUA, de ce preamarii lumii n-au idei miraculoase?
V.T.: Pentru că nu s-a inventat (har Domnului!) paradisul terestru. Pentru că sîntem mai mult sau mai puţin păcătoşi. Pentru că smerenia este o mare virtute absentă. Dar prefer de un milion de ori o societate imperfectă precum cea din SUA uneia care se vrea substitut pentru împărăţia divină. Nimic mai primejdios decît ersatz-ul mundan al transcendenţei. Mi-e teamă de fanaticii palizi care ne condamnă la fericire.

Rep.: De ce se pleacă lumea lui Putin şi Rusiei?
V.T.: Pentru că există o teamă contagioasă de război, iar Rusia a arătat că nu se teme să comită agresiuni. La care se adaugă un fel de masochism occidental, o patimă de autoflagelare care i-a făcut pe atîţia intelectuali să-i aclame pe Stalin, Mao şi Castro. Ba unii, precum filosoful francez Alain Badiou, i-au aplaudat pînă şi pe demenţii khmeri roşii.

„Ţara nu este de merde, nu este eine Scheisserepublik

Rep.: De ce ai plecat din ţară la timp?
V.T.: Am părăsit România „cu moartea în suflet“ în 1981. Lăsam în urmă o familie iubită, o mamă adorată, prieteni dragi. Dar simţeam că dacă rămîn voi muri. De furie, de plictis, de revoltă, de greaţă.

Rep.: De ce ţara asta e de căcat şi Băsescu un dictator?
V.T.: C’est toi qui l’a dit. Nu sînt de acord: ţara nu este de merde, nu este eine Scheisserepublik, iar Băsescu nu este un dictator. Este o ţară plină de paradoxuri, iar Băsescu este un lider democratic.

„Nu accept sub nici o formă basmul cu Băsescu «dictator»”

Rep.: El a impus un model: dacă nu eşti cu el, ca el, eşti ignorat sau, mai rău, condamnat la neputinţă. E un soi de dictatură invizibilă. El ascultă telefoanele. Uite o suspiciune. El e în continuă ceartă, ca apoi să facă nişte compromisuri de neiertat. Cel cu PSD.
V.T.: A fost un compromis inevitabil, dar nu unul putred. Nu exista soluţie viabilă de guvernare atunci, deci s-a ajuns la coaliţii, cu un substrat moral îndoielnic. Politica, s-a spus de atîtea ori, este arena compromisului. Important este să ştii să-ţi păstrezi busola valorică. Una este să accepţi o mare coaliţie şi alta să defilezi la Timişoara, tu, vajnic liberal, braţ la braţ cu candidatul PSD la funcţia supremă în stat. Dacă nu aş crede aceste lucruri, dacă aş socoti România drept un caz incurabil de degenerescenţă morală şi politică, nu m-aş ocupa de această ţară în scrierile mele. Nu există nici o ţară care să merite să fie privită ca un loc al pierzaniei definitive.

Nu accept sub nici o formă basmul cu Băsescu „dictator“. L-au lansat Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Adrian Severin, l-au diseminat Mircea Dinescu, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, Crin Antonescu şi Cornel Nistorescu. Nu mai vorbesc de Vadim şi Becali, aceşti atleţi ai pluralismului.

Rep.: România este incurabilă? 50% din români au votat proiectul Băsescu, de acord, dar ceilalţi 50%? Au votat un alt proiect.
V.T.: Cred că trebuie să ne eliberăm de complexele de inferioritate şi de tentaţia autovictimizării. România nu este incurabilă. Incurabili sînt cei care încearcă să inducă acest gen de fatalism suicidar. Nimic serios nu se poate întemeia pe discursul excluziunii şi al stigmatizării. Tocmai aici e problema: coaliţia Grivco nu a avut alt ingredient decît ura pentru proiectul Băsescu. Or, ura nu zămisleşte nimic solid. Resentimentul generează doar flegmă, oftică, ranchiună. Primii care s-au trezit la realitate după ce-au pierdut au fost politicienii UDMR. Acum începe noaptea Sfîntului Bartolomeu în PSD. N-aş vrea să fiu în pielea sărmanului Mircea Geoană, un bun diplomat, însă un lamentabil politician. Este o mare provocare pentru Traian Băsescu, la acest ceas istoric, să construiască acel pol de centru-dreapta cu care se identifică, de fapt, atîţia dintre români. Cred că va urma o trezire a spiritelor lucide din PNL şi că vom asista la mari schimbări şi în acea formaţiune.


„Omul este scop, nu mijloc, spunea Immanuel Kant”

Rep.: De ce, de 20 de ani, trăim viaţa altuia?
V.T.: Trăim, de fapt, propria noastră viaţă, dar ni se întîmplă să ignorăm acest lucru. O aflăm de obicei în situaţii de ananghie, de criză existenţială. Ne confruntăm atunci subit cu un abis şi ne dăm seama că despre noi a fost vorba tot timpul.

Rep.: De ce să mor eu ca să vină o lume mai bună?
V.T.: Nimeni nu-ţi (mai) cere să te sacrifici pentru viitor. Asta o făceau comuniştii şi naziştii. Lumea cea bună, dacă există, este cea în care trăim. O poţi descoperi, asemenea lui N. Steinhardt, chiar şi într-o celulă de închisoare. Depinde doar de tine să nu fii nefericit.

Rep.: Cine mă va folosi în continuare?
V.T.: Nimeni, dacă vei şti să nu te laşi manipulat. Omul este scop, nu mijloc, spunea Immanuel Kant. Dar pentru a nu fi mijloc, omul trebuie să-şi apere libertatea. Un dar cu care venim pe lume şi pe care riscăm mereu să-l pierdem.

Propaganda sionista de tot rahatul


Inglorious Basterds e o mizerie de film propagandistic care sugereaza ca la un moment dat, vreodata , in istorie … nemtii au fost speriati de sobolanii sionisti . Minciuna!

Comunitatea internaţională a trădat Gaza


Comunitatea internaţională a trădat poporul din Gaza, nereuşind să pună capăt blocadei israeliene pentru a permite reconstrucţia, arată un raport a 16 grupuri pentru apărarea drepturilor omului.

Raportul susţine că Israel încală legile internaţionale, prin instituirea unei „pedepse colective” cu blocada nediscriminatorie asupra Gaza – pedepsindu-i pe toţi pentru acţiunile unora.

Autorităţile israeliene au permis intrarea în Gata a doar 41 de camioane cu materiale de construcţii de la sfârşitul războiului din ianuarie, arată raportul, care subliniază necesitatea a mii de astfel de transporturi pentru a repara casele.

„Puterile mondiale au eşuat şi chiar au trădat cetăţenii obişnuiţi din Gaza,” declara Jeremy Hobbs, director al Oxfam International .

Raportul, produs de 16 organizaţii internaţionale şi europene umanitare şi pentru drepturile omului, a fost emis pentru a coincide cu prima aniversare a ofensivei israeliene.

Reconstrucţia Fâşiei Gaza, unde trăiesc 1,5 milioane persoane, a fost zădărnicită de blocada israeliană ce opreşte materialele precum cimentul sau oţelul să intre în regiune, în pofida unui ajutor promis de miliarde de dolari.

Crucea Roşie arată că enclava este permanent ameninţată să rămână fără servicii sanitare, de apă sau electricitate.

Raportul mai cere UE să acţioneze imediat şi concret pentru ridicarea blocadei. Se arată că 90 procente din populaţie nu are electricitate timp de 4-8 ore pe zi. Calitatea apei este de asemenea o preocupare pentru ONG-uri.

Basescu, Rosia nu-i a lu mata!


Am privit de mai multe ori reacția lui Adriean Videanu surprinsă ieri de camerele de luat vederi în momentul în care, audiat fiind de Comisia de specialitate, a fost luat prin surprindere de tinerii care au intrat în sală cu bannerul pe care scria ”Roșia Montană nu e de Vi(n)deanu”.

Videanu limba interior

(video cu Videanu mușcându-și limba, pe realitatea.net)

Și-a întrerupt propoziția, a respirat, și-a mușcat limba și a înghițit în sec. Pentru câteva clipe a fost precum una din pietrele care se prelucrează la Marmosim, combinatul atât de drag lui, mai exact: înmărmurit. A fost momentul în care a realizat că Roșia Montană nu e jucăria lui. Nici a lui Băsescu și nici a lui maică-sa. La fel cum nu sunt nici Oravița, Certej, Săcărâmb, Brad, de fapt, toți Munții Apuseni, Lăpușna sau Baia-Mare, locurile unde cartelul canadian al aurului are licențe de exploatare cu cianuri.

Și a mai realizat un lucru. Că în România mai sunt oameni care visează să lase copiilor lor niște munți și ape curate nu doar niște conturi în bancă și o viață printre halde de cianuri. Mai mult, că acești oameni sunt dispuși să lupte până la capăt pentru visurile lor. Că sunt oameni care nu pot fi duși de nas cu minciuni ieftine și discursuri demagogice.

***

Îmi permit o paranteză. În vara anului trecut am organizat o tabără de jurnalism la Roșia Montană. Într-o după-amiază încinsă am ajuns cu studenții în curtea lui Eugen David, președintele de la Alburnus Maior. Eugen tocmai se întorsese de pe deal, cu o căruță de fân. Cu o furcă lungă de lemn dădea fânul pe claie, doar în pantaloni scurți, cu spatele și bustul ars de soare. După ce și-a terminat treaba s-a scuturat, și-a aprins o țigară și a început să vorbească cu studenții. Despre modul în care se votează în Parlament. Despre fracțiunile din diferitele partide. Despre foști și actuali miniștri. Despre miliardarii americani John Paulson, Thomas Kaplan și George Soros, acționari direct sau indirect la RMGC, compania care intenționează să exploateze cu cianuri aurul de la Roșia. Despre evoluția bursei din Toronto și modul în care un demers, o scrisoare ori o declarație făcută în România se răsfrâng asupra valorii acțiunilor din megapolisul canadian. În câteva minute, omul care tocmai terminase de ridicat una din zecile de clăi de fân ale acelei veri a ținut, cu țigara în colțul gurii, un imposibil de imaginat curs de politică, geo-politică, istorie contemporană și economie la un loc.

***

Ei bine, domnule Videanu, pe acești oameni nu-i mai puteți înșela. Pe acești oameni îi acuzați degeaba de ignoranță, pentru că sunt mai informați decât 90% dintre absolvenții actuali ai diferitelor facultăți din România. Și acești oameni sunt din ce în ce mai mulți. Și nu cereți renumărarea lor. În ciuda toxicității mesajelor livrate pe bani grei în mass-media, vor fi și mai mulți la fiecare renumărare. Și din ce în ce mai deciși să-și apere visurile lor.

Iar acești oameni știu deja că:

– românii se vor alege doar cu resturile ”festinului” de la Roșia Montană, iar grosul banilor se vor regăsi în conturile celor câtorva miliardari canadieni, americani, israelieni și a slugilor lor din România;

– că cifrele vehiculate nu reprezintă beneficiile statului român, ci dimensiunile furtului care se pune la cale;

– că din Roșia Montană nu au unde să plece; și asta nu doar pentru că acolo se află mormintele părinților, bunicilor și stră-străbunicilor lor, ci pentru că pornirea proiectului de la Roșia Montană se va extinde precum holera peste toți Apusenii;

– că nimeni nu are dreptul în numele unui interes exclusiv privat să decidă ce vor să facă cu viața lor.

– că soarta Roșiei Montane nu poate fi decisă de declarațiile lui Videanu, Boc sau Băsescu ori de expertizele ”specialiștilor” tocmiți de RMGC pri PD-L.

Domnule Videanu, domnule Boc, domnule Băsescu, nu de ”armata” lui Vanghelie momită cu mici și bere trebuie să vă temeți, ci de oamenii cărora vreți să le furați visurile, cărora vreți să le călcați sub roțile excavatoarelor demnitatea, cărora vreți să le scoateți părinții din morminte. Cărora vreți să le otrăviți viitorul copiilor.

Habar nu am dacă pe la înaltele școli de partid pe care le-ați frecventat ați învățat și poezii. La școlile astea, ale muritorilor de rând, era însă o poezie care făcea parte din lecturile obligatorii. Și pe care până și elevii mediocri reușeau s-o memoreze. E scrisă, pe la 1894, de unul George Coșbuc (nu știu dacă ați auzit de el, că n-a jucat în”naționala” de fotbal a României). E o poezie care se adresează exact celor ca dumneavoastră. Vă dedic două strofe din ea, s-o aveți în minte când mergeți mai departe cu crima de la Roșia:

christ-rosia

De-avem un cimitir in sat,

Ni-l faceți lan, noi boi în jug,

Și-n urma lacomului plug

Ies oase, și-i păcat!

Sunt oase dintr-al nostru os;

Dar ce vă pasă! Voi ne-ați scos

Din case goi, în ger și-n vant,

Ne-ați scos și morții din mormânt;

O, pentru morți și-al lor prinos

Noi vrem pământ!

***

N-avem puteri și chip de-acum

Să mai trăim cerșind mereu,

Că prea ne schingiuiesc cum vreu

Stăpâni luați din drum!

Să nu dea Dumnezeu cel sfânt

Să vrem noi sânge, nu pământ!

Când nu vom mai putea răbda,

Când foamea ne va răscula,

Hristoși să fiți, nu veți scăpa

Nici în mormânt!”

***

Murim, si mor ai nostri.


BY CABRAL

De cand ma stiu urasc spitalele. Pentru mirosul lor, din cauza durerii fiecarui om ce-a trecut pe-acolo, durere ce pare sa ramana incremenita si suspendata ca fumul de tigara intr-o incapere fara ferestre, urasc sa fiu acolo, sa stau acolo. Cand m-am tavalit ultima oara cu motorul vroiau sa ma interneze pentru doua zile, genunchii-mi erau praf, coatele la fel, palma stanga era carne vie, ligamentele incrucisate de la laba piciorului drept rupte aproape 100%, eram sifonat sanatos. Cand am auzit de internare m-am codit si m-am foit pan-am reusit sa fug (cum am fugit va spun alta data, e de rasu-plansu’!).

Am umblat ceva prin spitale, slava Domnului, nu prea mult! De cate ori mi-am rupt capul cu ocazia grozavelor si superbelor accidente de motocicleta, hai la spital! Cu ocazia celor cateva raceli groaznice din ultimii ani, hai la spital! Cand cu santierul… hai la spital, sa ne facem antitetanosul si sa scoatem aschiile infipte prin diverse si suspecte suprafete dermice… astea fiind vizitele cvasi-fericite.

Cand fostul meu socru a decedat (odihneasca-se linistit!) am fost alaturi de Lua, cat am stiut si putut, am trecut prin spital. Si acolo n-a mai fost loc nici de fun, nici de misto-uri cu asistentele, nici de vaicareli de barbat exhaustiv si cu chef de vaicareala… pentru ca acolo se murea. Nu intalneai decat spirite crunt sufocate in trupuri costelive, nu vedeai decat oameni care-si mangaiau suflete pereche, sau mame, tati, surori, care se zvarcoleau intr-un final dureros.

Spitalele noastre sunt gauri negre, paduri intunecate si reci, pline de copaci strambi si urati, populate de spirite costelive, locuri unde aia cu coasa pe umar se plimba in voie.

Si cand spui “Romania” si mai adaugi si “spital”, deja simti faldul giulgiului mortii cum te atinge si-ti infioara carnea pe tine.

Sistemul sanitar de la noi are nevoie de ajutor. De acelasi fel de ajutor de urgenta de care are nevoie un pacient cu puls zero, cu picioarele amputate si cu sangele scurs aproape tot din corp.

Pentru ca mor oameni. Degeaba. Pentru ca doctorii sunt epuizati si infometati, prost platiti si desconsiderati. Pentru ca asistentele au varianta de a-ti da o gura de apa doar si numai daca ai in mana intinsa o hartie de 10 lei, sau au varianta de a trai in saracie, cu buzunarele goale dar facand ce este corect. Si revin… pentru ca mor oameni. Oamenii nostri. Colegii, parintii, fratii si surorile, prietenii nostri. Murim noi.

Da, mi-a plecat un prieten. De tot. A luptat cat a putut, dar in ultima vreme a vazut numai halate albe care-si ridicau umerii a neputinta. Acea strangere a umerilor in sus si spre gat, strangerea neputintei. A neputintei lor, a sistemului din care fac parte, a neputintei dotarilor spitalului, a neputintei tuturor care ar trebui sa faca din aceasta schimonoseala scumpa o normalitate sanatoasa.

Bai, ne auziti? Noi murim pe-aici, fi-v-ar girofarele-alea de coloana oficiala transformate in girofare de salvare ce va duce catre intuneric!

Tokes, îmbiat să protesteze, în 1989, de doi ziarişti canadieni


Ziariştii canadieni Rejean Roy şi Michel Clair au venit pe ascuns în România cu câteva lui înainte de Revoluţie pentru un interviu cu pastorul Laszlo Tokes. După 20 de ani, cei doi cred că interviul i-a dat curaj pastorului să se opună regimului comunist

 

Rejean Roy şi Michel Clair, doi ziarişti canadieni, au venit în mare secret în România, cu câteva lui înainte de Revoluţie, pentru a vorbi cu pastorul Laszlo Tokes, fără ştirea Securităţii. Cei doi au pornit de la Montreal spre România, pe rute diferite, pentru a nu li se lua urma. Rejean Roy, reporter la Radio Canada, a venit cu avionul la Bucureşti, iar apoi a luat trenul spre Timişoara, unde urma să se întâlnească cu un alt canadian, Michel Clair, în scopul realizării unui interviu cu pastorul Laszlo Tokes.

La rândul său, Michel Clair, care fusese ministru în provincia Quebec, a luat avionul de la Montreal la Viena, iar de acolo s-a deplasat cu maşina în Ungaria, într-un orăşel de lângă Balaton, unde erau planificate întâlniri cu diverşi mediatori şi cu un translator, pentru a stabili ultimele detalii înainte de intrarea în România. Michel Clair fusese în Ungaria şi în 1988, la un schimb cultural ungaro-canadian organizat de soţia sa. Interviul a avut loc în apartamentul lui Tokes din Timişoara, pastorul criticând dur regimul Nicolae Ceauşescu.

//

Securistul Radu Tinu s-a tăiat cu cuţitul auzind interviul

Dezvăluirea este conţinută în filmul documentar „Umbra lui Dracula – Povestea reală din spatele revoluţiei române”, al regizorului Arpad Szoczi. Securitatea nu a aflat nimic de interviul secret din casa lui Laszlo Tokes, explică regizorul.

Deşi îi urmăreau constant pe cei doi canadieni, informatorii Securităţii nu au reuşit să dovedească nimic concret. „Radu Tinu (la acea vreme adjunct al şefului Securităţii în judeţul Timiş – n.r.) mi-a spus că atunci când a văzut interviul, difuzat la televiziune în Canada, era acasă, în bucătărie, şi s-a tăiat la mână cu un cuţit”, spune regizorul Arpad Szoczi. „L-am întrebat dacă l-a deranjat. Mi-a răspuns că a fost «un semn rău». A sunat imediat la Bucureşti.

Pe de altă parte, Tinu mi-a mai povestit ceva, care tind să cred că este adevărat. Mi-a spus că atunci când a fost în închisoare, după Revoluţie, unul dintre colegii lui de celulă era un fost asistent al lui Nicolae Ceauşescu.
Cu câteva săptămâni înainte de Revoluţie, acesta s-a dus cu Ceauşescu la Moscova, pentru a participa la o întâlnire cu Mihail Gorbaciov. Şi i-a spus: «Tovarăşe, aş vrea să vin la Moscova în ianuarie, ca să discutăm despre situaţia politică. Şi Gorbaciov i-ar fi răspuns: «Ştii ceva, hai să aşteptăm până în ianuarie, să vedem cine va fi atunci la putere»”, explică regizorul.

„Am avut un impact major în viaţa lui Laszlo Tokes”

Cei doi realizatori ai interviului sunt convinşi că interviul secret din 1989 a fost totuşi unul dintre motivele care au dus la izbucnirea Revoluţiei la Timişoara. „Cred că am avut un impact major în viaţa lui Laszlo Tokes. Iar el a avut un mare impact asupra istoriei comunităţii sale, a ţării sale şi a Europei de Est într-un fel”, afirmă Michel Clair, la prezentarea filmului la Berlin.

Regizorul Arpad Szoczi este convins că filmul său aduce elemente noi despre evenimentele din 1989.

„Am adus ceva nou prin acest film, pentru că niciodată până acum nu am vrut să vorbesc despre această misiune secretă. În urmă cu doi ani am auzit că se pot verifica dosarele de la Securitate. Această poveste m-a chinuit ani de zile, şi pe mine, şi pe cei care au participat la propriu. Când am aflat că pot să fac această cercetare, am început să-i sun pe toţi cei care au fost implicaţi, ca să-i întreb dacă vor să mă ajute. Toţi au acceptat”, spune regizorul.

Palestinieni morţi, sursă de organe pentru Israel


Armata statului evreu a recunoscut că a dispus, în urmă cu un deceniu, prelevarea de cornee, piele şi oase de la militanţii decedaţi.

Yehuda Hiss, fostul director al Institutului de Medicină Legală Abu Kabir, de lângă Tel Aviv, a admis – într-un interviu acordat antropoloagei americane Nancy Scheper-Hughes – că în instituţia menţionată au fost prelevate organe de la palestinieni decedaţi, fără acordul familiilor acestora.

„Am început să recoltăm cornee. Orice s-a făcut a fost neoficial. Niciodată nu s-a cerut permisiunea familiei” celui decedat, spune Hiss, în interviul din 2000, al cărui conţinut a fost prezentat, duminică seară, de televiziunea de stat iraniană Press TV.

În apărarea tabloidului„Aftonbladet”

Potrivit cotidianului britanic „The Guardian”, Nancy Scheper-Hughes a decis să dea publicităţii interviul luat lui Yehuda Hiss pentru a face lumină în acest caz, despre care a scris, în august, şi tabloidul suedez „Aftonbladet”. Atunci, statul evreu a negat vehement acuzaţiile privind prelevarea de organe de la palestinieni morţi, calificându-le drept „antisemite”.

Autorităţile israeliene au mers chiar mai departe şi au cerut Suediei să îşi ceară scuze pentru articolul din ziarul „Aftonbladet”, dar au fost refuzate de oficialii de la Stockholm. Tensiunile dintre cele două state l-au determinat pe ministrul suedez de externe, Carl Bildt, să îşi anuleze vizita pe care urma să o efectueze în Israel, în septembrie.

Armata israeliană a confirmat informaţiile din interviu, însă a făcut o precizare importantă: „Activitatea (prelevarea de organe de la palestinieni – n.r.) s-a încheiat acum un deceniu şi nu se mai desfăşoară de atunci”. Yehuda Hiss i-a spus lui Nancy Scheper-Hughes că persoanele care recoltau organe „erau trimise de către armată”.

„Aceştia erau, adesea, studenţi la Medicină”, a declarat Scheper-Hughes, citată de pagina electronică a televiziunii Al-Jazeera. În afară de cornee, ei mai prelevau piele, valve cardiace şi oase. O parte din organe erau trimise spitalelor publice isreliene, pentru uzul cetăţenilor statului evreu, în timp ce pielea ajungea într-o bancă specială, aparţinând armatei, a dezvăluit Nancy Scheper-Hughes.

Yehuda Hiss a fost demis din funcţia de director al Institutului de Medicină Legală Abu Kabir în 2004, din cauza unor nereguli în utilizarea organelor prelevate aici, dar este în continuare şeful Secţiei de anatomie patologică.

Nor de etichete