România , tara care ar trebui desfintata. / “First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win” Mahatma Gandhi

Archive for Mai, 2013

Irak. Strigoii dintre râuri


”Irakul e o nebunie a lui Churchill, care a vrut să unească două puţuri de petrol, complet separate – Kirkuk şi Mossul, alăturând trei entităţi diferite: kurzii, şiiţii şi sunniţi”. Nu există definiţie mai strălucită şi mi-ar fi plăcut să vă spun cui aparţine, însă nu mai ştiu. O port cu mine, aşezată lângă alte câteva jaloane memorabile care mi-au marcat drumul în Orient. (Şi apropo: ce altceva e Kuweitul – pe care Saddam l-a atacat furibund în 1990, după lungul război cu Iranul – decât un puţ de petrol?)

Preocupaţi de primăvara arabă, de escaladarea conflictului iraniano-israelian, de evenimentle din Libia, iar acum de războiul civil din Siria, am uitat Irakul cu strigoii lui. Ce-a rămas în urmă, în decembrie 2011, după ce bocancul ultimului soldat american s-a ridicat de pe fosta Mesopotamie (“ţara dintre râuri”)? Instabilitate, ură, violenţe, aproape un million de orfani şi spectrul unui iminent război civil.

La 20 martie 2003, ora locală 5:33, s-au auzit la Bagdad exploziile primelor bombe. Peste comorile Sumerului şi ale Babilonului, şuierau tomahawkurile. Niciodată ca înaintea războiului din Irak opinia publică din marele oraşe ale lumii nu s-a exprimat mai vehement. Începând chiar cu americanii: din februarie 2003, zeci de mii de oameni s-au adunat pe dealul Capitoliului (”o minoritate vocală”, au declarat atunci autorităţile), strigând: “Bombardaţi Texasul, au şi ei petrol!”, purtând pancarte cu textul “Oare Iisus i-ar bombarda?”. Conform sondajelor, ”minoritatea vocală” depăşea 60 la sută din numărul cetăţenilor.

Începea, în martie 2003, un război declanşat de o uriaşă minciună, pe care responsabilii de atunci, memorialiştii de astăzi, nu pot s-o justifice. (Armele chimice pe care le căutau Aliaţii în Irak, erau probabil cele pe care tot ei le vânduseră, când Saddam le-a exersat pe iranieni. Cât despre cele nucleare, israelienii bombardaseră în 1981 centrala nucleară din Osirak şi ar fi aflat primii dacă irakienilor le-ar mai fi crescut, între timp, alta). George Tenet, şeful CIA în 2003, dă vina pe alţii. Are pe cine: începând cu vicepreşedintele de atunci, Dick Cheney (care l-a îmbrobodit rău pe preşedintele Bush), şi terminând cu Douglas Feeith, Richard Perle, neobositul Paul Wolfowitz, adjunctul secretarului de stat al Apărării din administraţia Bush-Junior. (Urma să se găsească un ţap ispăşitor, în persoana zisului Scooter Libby, şeful de cabinet al lui Cheney, pe care destui jurnalişti au avut umorul inovoluntar de a-l numi ”eminenţa cenuşie a Administraţiei” sau chiar ”artizanul războiului din Irak”. Preşedintele Bush a avut decenţa de a-i comuta pedeapsa cu puşcăria acestui măscărici tragic). Firma Halliburton a încasat 39,5 miliarde de dolari de pe urma războiului din Irak, fapt pentru care Cheney e cât se poate de relaxat când afirmă că nu are de ce să-şi ceară scuze pentru decizia politică din urmă cu zece ani. (E drept că nici ExxonMobil sau British Petroleum sau Chevron sau Shell n-au dus-o mai rău). Nemaivorbind de numeroasele firme de pază şi protecţie – în cap cu sinistra ”Blackwater” –  care au dat liber mercenarilor lor să toace populaţia fără somaţie.

Cine e, totuşi, învingătorul războiului din Irak? Dacă la 1 mai 2003 – când preşedintele W. Bush s-a grăbit să-şi declare ”misiunea îndeplinită” – ostilităţile dintre Aliaţi şi insurgenţii irakieni erau departe de final, iar perspectiva cât se poate de înceţoşată, astăzi se poate constata că principalul învingător e teocraţia şiită a Iranului. Dar asta e o altă poveste, pe care o vom povesti la lumina altui foc.

Actualul premier, şiitul Nuri al-Maliki, al cărui scaun se clatină serios, nu este – cum ar fi tentaţi unii să creadă, ”omul americanilor”. Nu este nici ”omul ayatollahilor” din Iran (ţară unde şi-a petrecut anii din exil cât n-a stat în Siria). Al-Maliki, la 63 de ani, e un personaj introvertit, suspicios, care n-a ieşit nici astăzi din logica de conspiraţionist în care şi-a petrecut aproape un sfert de veac din viaţă. Ca mulţi alţii, care au supravieţuit dictaturii brutale a lui Saddam Hussein, dar şi ororilor războiului, al-Maliki e bântuit de toţi strigoii confruntărilor, care se ridică deasupra Republicii ca aburul căldurii de iad. Primul ministru are probleme cu regiunea autonomă a kurzilor, care a început să-şi vândă petrolul fără apostila Bagdadului, cu manifestaţiile din ce în ce mai dese ale sunniţilor, cu grupurile înarmate care bântuie ţara, cu sărăcia-lucie, augmentată  de lipsa cronică a apei, într-un Irak care ar putea fi putred de bogat.

Octogenarul preşedinte (de etnie kurdă) Jalal Talabani e grav bolnav. Apropiatul său sfârşit poate aduce schimbări neaşteptate în actuala ecuaţie a Puterii (ambiţioasa sa soţie, Prima Doamnă, şi-a anunţat deja dorinţa de a-i succede).

Nuri al-Maliki conduce Irakul ”ca un capo”, după cum observă jurnaliştii de la The Economist). Regimul lui e minat de corupţie şi de încălcări grosolane ale drepturilor omului. Observaţiile acestea – altminteri corecte – ale unor occidentali get-beget nu ţin seama de esenţial: de cultura politică a zonei, unde unui dictator sângeros îi ia locul un alt dictator…

… N-aş mai putea să revăd Irakul. Strigoii lui revin şi în coşmarurile mele. E ca în poemul lui al-Sayyab: ”Străzi despre care se spune că nimeni nu mai revine pe ele, aşa cum nimeni nu mai revine de pe tărâmurile morţii…”

Nor de etichete