Cei mai mulţi români au locuinţe proprietate personală, nu şi-au schimbat domiciliul şi nu au călătorit în străinătate nici înainte, nici după 1989. O schimbare faţă de perioada de dinainte de ‘89 este migraţia de la oraş la sat sau de la oraş la oraş. Sunt concluziile unui nou capitol din cercetarea sociologică realizată de CURS în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional.
Diferite aspecte care reflectă condiţiile de viaţă ale populaţiei reies din imaginea pe care populaţia de astăzi, care avea cel puţin 18 ani în 1989, o are, sub forma reprezentărilor sociale (şi a datelor factuale care le afectau existenţa), despre perioada dinainte de 1989, comparativ cu cea de astăzi.
Din analiza primelor cuvinte care le vin în minte celor întrebaţi, rezultă atât unele aspecte pozitive, referitoare la stabilitatea locului de muncă, diferenţierea socială redusă, condiţii minime de viaţă îndeplinite, cât şi unele aspecte negative referitoare la lipsa alimentelor, frig, întuneric etc., specifice perioadei comuniste. Pe lângă acestea, condiţiile de viaţă ale populaţiei, de ieri şi de azi, sunt marcate de modul de locuire şi de mobilitatea teritorială.
Astfel, în ceea ce priveşte casa în care locuia/locuieşte populaţia, în 1989 şi în prezent, se observă că în 1989 era mai mare decât în prezent proporţia celor care locuiau în apartamentele de bloc (43%), comparativ cu 39%, în prezent. În mod corespunzător creşte ponderea celor care locuiesc în case unifamiliale (de obicei, casă cu curte, cu sau fără grădină) de la 56% la 59%, precum şi a celor care locuiesc în vilă (casă unifamilială etajată), categorie care practic nu exista în 1989, dar reprezintă peste 1% în 2009. (vezi Grafic “În ce fel de casă locuiaţi în 1989 şi în prezent?”)
Din punct de vedere al proprietăţii, trecerea la economia de piaţă a condus la creşterea ponderii celor care deţin locuinţele în proprietate personală de la 56% în 1989 (valoare mare pentru o ţară comunistă, dar explicabilă prin ponderea de circa 50% a populaţiei rurale, zonă în care erau puţine locuinţe colective) la 95% în 2009 (valoare care situează România, din câte cunoaştem, pe primul loc în lume din acest punct de vedere). În mod corespunzător s-a diminuat şi ponderea celor care locuiesc în case închiriate de la stat, de la 28% la 1%. (vezi Grafic “Casa în care locuiaţi/locuiţi era/este?”)
MOBILITATEA TERITORIALĂ A ROMÂNILOR ÎNAINTE ŞI DUPĂ 1989
Mobilitatea prin schimbarea domiciliului permanent a afectat doar circa o cincime din această categorie de populaţie atât înainte de 1989, cât şi în cei 20 de ani de după. Din acest punct de vedere s-ar putea spune că populaţia României era şi este relativ stabilă din punct de vedere al domiciliului, dovedind ataşament sau o stare inerţială destul de mare, cel puţin comparativ cu alte ţări cum este SUA, de exemplu, unde schimbarea domiciliului se realizează mult mai uşor.
Mai interesant din punct de vedere sociologic este însă schimbarea tendinţei mobilităţii teritoriale de la o migraţie preponderentă de la sat la oraş, înainte de 1989, la o migraţie de la oraş la sat sau de la oraş la oraş, în prezent.
Această dinamică este legată de evoluţia procesului de urbanizare, proces care a fost accelerat înainte de 1989 datorită dezvoltării industriale şi încetinit după 1989 mai ales din cauza dezindustrializării, soldată, printre altele, cu trimiterea în rural a multor muncitori. (vezi Grafic “V-aţi schimbat domiciliul (permanent) înainte şi după 1989?”)
În fine, un alt aspect al mobilităţii teritoriale îl reprezintă efectuarea de călătorii în străinătate. Pe ansamblu, indiferent de motivul călătoriilor efectuate, doar 14% din persoanele intervievate declară că au efectuat, înainte de 1989, călătorii în străinătate (majoritatea acestora, peste două treimi după unele studii, fiind efectuate în fostele ţări socialiste). Majoritatea populaţiei, 85%, nu-şi permitea luxul sau nu obţinea permisiunea pentru efectuarea de călătorii în străinătate.
În prezent, adică după 1989, circa o treime din această populaţie, în vârstă de 38 de ani şi peste (evident, cu o vârstă medie mai ridicată), declară că a călătorit în străinătate după 1989. Este de aşteptat ca, pe total populaţie în vârstă de peste 18 ani, ponderea celor care au călătorit în străinătate după 1989 să fie mai mare, atât timp cât, în peste un sfert din gospodării, cel puţin o persoană a fost sau este plecată pentru muncă în străinătate. (vezi Grafice “Aţi călătorit în străinătate înainte de 1989?” şi “Aţi călătorit în străinătate (indiferent de motiv), după 1989?”)
Condiţiile de locuire de ieri şi de azi, ale populaţiei analizate, sunt diferite, mai ales în funcţie de mediul rezidenţial, urban/rural, de marile regiuni şi mai puţin diferite în raport cu structura demografică. Astfel, în ceea ce priveşte tipul locuinţei, se pot desprinde următoarele observaţii, aşa cum arată datele acestui sondaj.
În primul rând, la ambele categorii de vârstă (31-55 de ani şi 56 de ani şi peste) a scăzut procentul celor care, înainte de 1989, locuiau la bloc. Această schimbare a tipului locuinţei este legată de ceea ce spuneam mai sus, anume de fenomenul mişcărilor teritoriale produse după 1989, adică migraţia urban/rural, dar şi al specificului activităţii de construcţii civile.
O parte din cei care atunci locuiau la bloc au devenit între timp persoane inactive şi s-au retras în rural (ipoteză susţinută şi de analiza în funcţie de statut ocupaţional, care arată că ponderea persoanelor neocupate în prezent, care locuiesc în case unifamiliale, specifice mediului rural, este mai mare decât înainte de 1989), iar, pe de altă parte, mulţi dintre cei care acum au 31-55 de ani şi-au construit case unifamiliale mai ales în zonele rurale din jurul oraşelor.
În al doilea rând, a crescut uşor ponderea celor cu studii superioare care (în prezent, comparativ cu perioada de dinainte de 1989) locuiesc în case tip vilă. Este un fenomen datorat noului sistem economic şi social, care a permis, cu precădere pesoanelor educate şi cu venituri suficiente pentru achiziţionarea unei locuinţe tip vilă, să aibă acces la un astfel de tip de locuinţă.
În al treilea rând, a crescut ponderea celor din urban, care în prezent locuiesc la bloc şi a scăzut semnificativ ponderea celor din rural, care locuiesc la bloc. Aceste schimbări petrecute în mediul urban şi rural după Revoluţie ţin, pe de o parte, de renunţarea celor din rural la locuinţele tip bloc, în care au fost mutaţi în perioada comunistă, o dată cu dezvoltarea industriei României, şi reconstruirea de case pe terenurile recuperate după 1989, unde regimul le demolase casele.
Pe de altă parte, creşterea ponderii persoanelor din urban care locuiesc în clădiri colective este legată atât de tendinţa dezvoltării imobiliar-urbane de după 1989 (mulţi dezvoltatori au construit blocuri rezidenţiale în marile oraşe, în special), cât şi de politicile sociale de dezvoltare edilitară ale statului (locuinţele la bloc tip ANL).
Tipul de proprietate asupra casei nu diferă în funcţie de gen în cele două perioade analizate. În ceea ce priveşte vârsta, cei mai mulţi proprietari de locuinţe atât înainte, cât şi după 1989 sunt cei care în prezent au 56 de ani şi peste (72% înainte de 1989 şi 98% după 1989), acest lucru datorându-se faptului că şi atunci şi în primii ani de după 1989 aveau o vârstă la care îşi puteau permite achitarea unei case. Însă, după 1989, s-a dublat procentul celor cu vârste între 31-55 de ani care au devenit proprietarii locuinţelor în care stau (de la 53% înainte de 1989 la 90% în prezent).
Este de remarcat, de asemenea, procentul mai ridicat (13% comparativ cu 2%) al celor de 31-55 de ani, care înainte de 1989 declară că aveau altă situaţie în ceea ce priveşte proprietatea locuinţei. Acest procent este influenţat de categoria tinerilor de până în 18 ani înainte de 1989, care locuiau în casa părinţilor.
Analiza în funcţie de nivelul de instrucţie arată că înainte de 1989 erau mai degrabă avantajaţi, din punctul de vedere al proprietăţii rezidenţiale, cei cu studii medii, în timp ce după 1989 mai mulţi dintre cei cu studii superioare deţin o locuinţă în proprietate.
Situaţia dinainte de 1989 este, pe de o parte, influenţată de procentul celor din mediul rural, în special dacă ne referim la cei cu studii medii (predominanţi în mediul rural), iar, pe de altă parte, de posibilitatea materială a celor cu studii superioare de a-şi achiziţiona o locuinţă, situaţie care a rămas valabilă şi după 1989.
În funcţie de mediul rezidenţial, aşa cum era de aşteptat, cei mai mulţi proprietari de locuinţe, înainte de 1989, erau în rural, însă interesant este că, după 1989, raportul urban-rural s-a echilibrat perfect (95%-95%) în ceea ce priveşte persoanele care deţin în proprietate locuinţa.
Pe marile regiuni istorice, datele arată că înainte de 1989 cei mai mulţi proprietari de locuinţe erau în Muntenia (69%), apoi în Moldova şi Transilvania (65%) şi cei mai puţini în Bucureşti (38%), situaţie normală dacă ne gândim că Bucureştiul nu avea/are zonă rurală.
După 1989, Bucureştiul a trecut pe primul loc, cu cei mai mulţi proprietari de locuinţe (99%), urmat de Transilvania (96%), apoi de Muntenia (94%), iar pe ultimul loc se situează Moldova, cu 92% din locuitori care au locuinţa în proprietate.
Situaţia aceasta de după 1989 ţine de nivelul de dezvoltare imobiliară la nivelul regiunilor, de posibilitatea materială a oamenilor şi de tipul familiilor (familie nucleară, predominant întâlnită în zonele urbane) şi familie extinsă (bunicii, părinţi, copii, fraţi căsătoriţi etc.) prezentă cu precădere în mediul rural şi în zonele mai tradiţionaliste.
MOBILITATEA INTERNĂ
Din analiza în funcţie de caracteristicile socio-demografice rezultă că, înainte de 1989, o pondere uşor mai mare a persoanelor de gen feminin (15% comparativ cu 12%) practica o migraţie de tip rural/urban, în timp ce, după 1989, un procent mai ridicat de bărbaţi (10% comparativ cu 7%) au practicat schimbarea reşedinţei de la oraş în mediul rural. Acest lucru ţine de evoluţiile sociale din cele două perioade. Pe de o parte, poate fi vorba despre dezvoltarea industriei uşoare din perioada comunistă, care a atras mai multe femei în urban şi de politica de promovare a femeii practicată de regim, în special spre finalul perioadei.
Pe de altă parte, după 1989 s-a petrecut o dezindustrializare, în special a industriei grele, unde erau antrenaţi mai degrabă bărbaţii, prin urmare o bună parte din aceştia s-au întors la sat, la agricultură. De asemenea, în timp ce ponderea bărbaţilor care nu şi-au schimbat domiciliul de la un mediu rezidenţial la altul a rămas constant, în cele două perioade de referinţă, procentul femeilor care şi-au schimbat reşedinţa în alt mediu de rezidenţă a scăzut după 1989, comparativ cu perioada dinainte de 1989.
Pe categorii de vârstă, se observă că doar 1 din 10 persoane cu vârste de peste 56 de ani, în prezent, şi-au mai schimbat reşedinţa de la rural la urban după 1989, în timp ce aproape 5 din 10 persoane cu vârste de 31-55 ani au practicat şi după 1989 migraţia internă permanentă cu domiciliul. Acest lucru este legat de vârsta la care i-a prins schimbarea din 1989. Timp în care cei cu vârste de 31-55 de ani acum erau în 1989 la începutul vieţii mature şi deci cu un grad de mobilitate mult mai ridicat, cei care acum au peste 56 de ani aveau la Revoluţie vârstă medie, erau oarecum aşezaţi din punct de vedere familial şi al locului de muncă şi, prin urmare, au fost caracterizaţi de un grad de mobilitate rezidenţială mai scăzut.
Cea mai mobilă categorie în funcţie de nivelul de instrucţie, din punct de vedere al schimbării reşedinţei, rămâne şi după 1989 tot cea a persoanelor cu studii medii/postliceale, în timp ce ponderea persoanelor din categoria cu studii sub medii şi superioare, care şi-au schimbat mediul de reşedinţă după 1989, a scăzut uşor.
Prin urmare, persoanele cu o calificare medie, în special tehnică, au fost nevoite să practice o migraţie internă prin schimbarea reşedinţei dintr-un mediu în altul, şi cum datele arată că această migraţie s-a produs, înainte de 1989, de la sat la oraş, iar după 1989, de la oraş la sat, putem trage concluzia că principalul factor al acestei mobilităţi a fost locul de muncă: au venit la oraş pentru un loc de muncă înainte de 1989, iar după 1989, rămânând fără loc de muncă, s-au întors la sat.
Analiza în funcţie de mediul de rezidenţă pe cele două perioade de referinţă, înainte şi după 1989, pune în evidenţă un echilibru între migraţia rural/urban în cele două perioade. Astfel, dacă înainte de 1989 – 18% din persoanele care locuiesc acum în mediul urban au venit din rural, după 1989 – 18% din persoanele care locuiesc actualmente în rural sunt migranţi rezidenţiali din urban.
Transilvania şi Bucureştiul au cunoscut, înainte de 1989, o mai mare mobilitate rezidenţială a populaţiei atât din rural în urban, cât şi urban-urban comparativ cu celelalte două regiuni. După 1989, Transilvania rămâne în continuare atractivă atât pentru migraţia de la rural la urban, cât şi pentru mobilitatea urban-urban, în timp ce în Moldova şi Muntenia se petrece mai mult o migraţie de la oraş la sat.
MOBILITATEA EXTERNĂ (CĂLĂTORII ÎN STRĂINĂTATE)
Datele arată că atât înainte de 1989, cât şi după 1989 bărbaţii au practicat, în procent ceva mai ridicat decât femeile (16% vs 13% înainte de 1989, 36% vs 30% după 1989), mobilitatea externă, iar ecartul între cele două categorii de gen s-a accentuat uşor după 1989, în favoarea bărbaţilor. Aceste tendinţe sunt legate de statutul celor două genuri în societate.
Dacă înainte de 1989 exista o tendinţă de egalizare, inclusiv în privinţa ocupaţiilor, în funcţie de gen, iar cei care aveau posibilitatea să călătorească atunci aveau mai degrabă ocupaţii în domeniul tehnic, acest lucru nu a dezavantajat foarte mult persoanele de gen feminin. În schimb, după 1989, în primul rând, migraţia circulatorie cu scop comercial la începutul anilor ‘90 a fost practicată preponderent de bărbaţi, iar, pe de altă parte, situaţia materială a celor două genuri a înregistrat diferenţieri şi, astfel, procentul femeilor care au avut posibilitatea să călătorească în străinătate a suferit o scădere în raport cu bărbaţii.
Persoanele educate au cea mai mare experienţă de migraţie externă. Atât înainte de 1989, cât şi după 1989, persoanele cu studii superioare au declarat în procent mai ridicat decât celelalte două categorii (studii sub medii şi medii) că au călătorit în străinătate. (vezi Tabel)
Prin urmare, putem spune că, înainte deRevoluţie, această migraţie externă era direcţionată de regim în favoarea experţilor şi tehnicienilor. După 1989, persoanele cu studii superioare au avut o mai mare posibilitate şi propensiune pentru a-şi permite să călătorească în străinătate.
Pe medii de rezidenţă, analiza relevă că orăşenii sunt cei care au avut posibilitatea de a călători în străinătate în mai mare măsură decât cei din mediul rural, atât înainte de 1989, cât şi după. Astfel, înainte de 1989, 16% din cei care locuiesc în mediul urban au declarat că au călătorit în străinătate, în timp ce 11% din cei care locuiesc în mediul rural au avut o astfel de experienţă înainte de Revoluţie.
După 1989, procentul celor din mediul urban, care au călătorit peste hotare, este aproape mai mult decât dublu (36%), însă trebuie remarcat că procentul celor din mediul rural care declară că au călătorit în străinătate după 1989 a cunoscut o creştere şi mai mare, de aproape trei ori (de la 11% la 29%).
Această creştere a experienţei migraţioniste externe în rândul celor din mediul rural este influenţată, pe de o parte, de numărul celor care au plecat pentru muncă (care sunt în număr destul de mare din mediul rural, aşa cum arată studiile de specialitate), iar, pe de altă parte, de trecerea la libera circulaţie şi, astfel, costurile plecării în străinătate s-au redus şi o mai mare şi diversă parte a populaţiei a putut beneficia de o astfel de experienţă.
Locuitorii din Transilvania au avut privilegiul de a călători în străinătate înainte de 1989 mai mult decât locuitorii din celelalte regiuni. Este un lucru ce ţine de componenţa etnică a locuitorilor din Transilvania. Procentul ridicat de transilvăneni care au declarat că au călătorit în străinătate înainte de 1989 este influenţat de maghiarii şi şaşii care, prin natura etniei lor, reuşeau să treacă graniţele ţării, la prieteni, cunoscuţi, familie în Ungaria sau Germania.
După 1989, tot transilvănenii sunt campionii mobilităţii externe, 4 din 10 declarând că au călătorit în străinătate în ultimii 20 de ani (având o cultură a migraţiei externe din anii comunismului), urmaţi de moldoveni (35%), care au plecat în special pentru muncă. În mai mică măsură mobilitatea externă a fost practicată de munteni şi bucureşteni după 1989.
Dacă în privinţa locuitorilor din Muntenia, explicaţia ţine şi de o anumită inerţie şi o mai mare aversiune faţă de risc, în cazul bucureştenilor putem spune că procentul relativ mic al celor care au călătorit în străinătate ţine de motivul călătoriei, bucureştenii au plecat mai mult pentru turism şi studii şi un procent mai mic pentru muncă.
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a făcut luni în plenul reunit al celor două Camere ale Parlamentul un gest fără precedent. A ținut un soi de slujbă de la microfonul Camerei Deputaților pentru miruirea lui Traian Băsescu ca președinte la ceremonia instalării acestuia pentru un al doilea mandat. 
RSS - Posts
