Murim, si mor ai nostri. decembrie 22, 2009

BY CABRAL

De cand ma stiu urasc spitalele. Pentru mirosul lor, din cauza durerii fiecarui om ce-a trecut pe-acolo, durere ce pare sa ramana incremenita si suspendata ca fumul de tigara intr-o incapere fara ferestre, urasc sa fiu acolo, sa stau acolo. Cand m-am tavalit ultima oara cu motorul vroiau sa ma interneze pentru doua zile, genunchii-mi erau praf, coatele la fel, palma stanga era carne vie, ligamentele incrucisate de la laba piciorului drept rupte aproape 100%, eram sifonat sanatos. Cand am auzit de internare m-am codit si m-am foit pan-am reusit sa fug (cum am fugit va spun alta data, e de rasu-plansu’!).

Am umblat ceva prin spitale, slava Domnului, nu prea mult! De cate ori mi-am rupt capul cu ocazia grozavelor si superbelor accidente de motocicleta, hai la spital! Cu ocazia celor cateva raceli groaznice din ultimii ani, hai la spital! Cand cu santierul… hai la spital, sa ne facem antitetanosul si sa scoatem aschiile infipte prin diverse si suspecte suprafete dermice… astea fiind vizitele cvasi-fericite.

Cand fostul meu socru a decedat (odihneasca-se linistit!) am fost alaturi de Lua, cat am stiut si putut, am trecut prin spital. Si acolo n-a mai fost loc nici de fun, nici de misto-uri cu asistentele, nici de vaicareli de barbat exhaustiv si cu chef de vaicareala… pentru ca acolo se murea. Nu intalneai decat spirite crunt sufocate in trupuri costelive, nu vedeai decat oameni care-si mangaiau suflete pereche, sau mame, tati, surori, care se zvarcoleau intr-un final dureros.

Spitalele noastre sunt gauri negre, paduri intunecate si reci, pline de copaci strambi si urati, populate de spirite costelive, locuri unde aia cu coasa pe umar se plimba in voie.

Si cand spui “Romania” si mai adaugi si “spital”, deja simti faldul giulgiului mortii cum te atinge si-ti infioara carnea pe tine.

Sistemul sanitar de la noi are nevoie de ajutor. De acelasi fel de ajutor de urgenta de care are nevoie un pacient cu puls zero, cu picioarele amputate si cu sangele scurs aproape tot din corp.

Pentru ca mor oameni. Degeaba. Pentru ca doctorii sunt epuizati si infometati, prost platiti si desconsiderati. Pentru ca asistentele au varianta de a-ti da o gura de apa doar si numai daca ai in mana intinsa o hartie de 10 lei, sau au varianta de a trai in saracie, cu buzunarele goale dar facand ce este corect. Si revin… pentru ca mor oameni. Oamenii nostri. Colegii, parintii, fratii si surorile, prietenii nostri. Murim noi.

Da, mi-a plecat un prieten. De tot. A luptat cat a putut, dar in ultima vreme a vazut numai halate albe care-si ridicau umerii a neputinta. Acea strangere a umerilor in sus si spre gat, strangerea neputintei. A neputintei lor, a sistemului din care fac parte, a neputintei dotarilor spitalului, a neputintei tuturor care ar trebui sa faca din aceasta schimonoseala scumpa o normalitate sanatoasa.

Bai, ne auziti? Noi murim pe-aici, fi-v-ar girofarele-alea de coloana oficiala transformate in girofare de salvare ce va duce catre intuneric!

Tokes, îmbiat să protesteze, în 1989, de doi ziarişti canadieni decembrie 22, 2009

Ziariştii canadieni Rejean Roy şi Michel Clair au venit pe ascuns în România cu câteva lui înainte de Revoluţie pentru un interviu cu pastorul Laszlo Tokes. După 20 de ani, cei doi cred că interviul i-a dat curaj pastorului să se opună regimului comunist

 

Rejean Roy şi Michel Clair, doi ziarişti canadieni, au venit în mare secret în România, cu câteva lui înainte de Revoluţie, pentru a vorbi cu pastorul Laszlo Tokes, fără ştirea Securităţii. Cei doi au pornit de la Montreal spre România, pe rute diferite, pentru a nu li se lua urma. Rejean Roy, reporter la Radio Canada, a venit cu avionul la Bucureşti, iar apoi a luat trenul spre Timişoara, unde urma să se întâlnească cu un alt canadian, Michel Clair, în scopul realizării unui interviu cu pastorul Laszlo Tokes.

La rândul său, Michel Clair, care fusese ministru în provincia Quebec, a luat avionul de la Montreal la Viena, iar de acolo s-a deplasat cu maşina în Ungaria, într-un orăşel de lângă Balaton, unde erau planificate întâlniri cu diverşi mediatori şi cu un translator, pentru a stabili ultimele detalii înainte de intrarea în România. Michel Clair fusese în Ungaria şi în 1988, la un schimb cultural ungaro-canadian organizat de soţia sa. Interviul a avut loc în apartamentul lui Tokes din Timişoara, pastorul criticând dur regimul Nicolae Ceauşescu.

//

Securistul Radu Tinu s-a tăiat cu cuţitul auzind interviul

Dezvăluirea este conţinută în filmul documentar “Umbra lui Dracula – Povestea reală din spatele revoluţiei române”, al regizorului Arpad Szoczi. Securitatea nu a aflat nimic de interviul secret din casa lui Laszlo Tokes, explică regizorul.

Deşi îi urmăreau constant pe cei doi canadieni, informatorii Securităţii nu au reuşit să dovedească nimic concret. “Radu Tinu (la acea vreme adjunct al şefului Securităţii în judeţul Timiş – n.r.) mi-a spus că atunci când a văzut interviul, difuzat la televiziune în Canada, era acasă, în bucătărie, şi s-a tăiat la mână cu un cuţit”, spune regizorul Arpad Szoczi. “L-am întrebat dacă l-a deranjat. Mi-a răspuns că a fost «un semn rău». A sunat imediat la Bucureşti.

Pe de altă parte, Tinu mi-a mai povestit ceva, care tind să cred că este adevărat. Mi-a spus că atunci când a fost în închisoare, după Revoluţie, unul dintre colegii lui de celulă era un fost asistent al lui Nicolae Ceauşescu.
Cu câteva săptămâni înainte de Revoluţie, acesta s-a dus cu Ceauşescu la Moscova, pentru a participa la o întâlnire cu Mihail Gorbaciov. Şi i-a spus: «Tovarăşe, aş vrea să vin la Moscova în ianuarie, ca să discutăm despre situaţia politică. Şi Gorbaciov i-ar fi răspuns: «Ştii ceva, hai să aşteptăm până în ianuarie, să vedem cine va fi atunci la putere»”, explică regizorul.

“Am avut un impact major în viaţa lui Laszlo Tokes”

Cei doi realizatori ai interviului sunt convinşi că interviul secret din 1989 a fost totuşi unul dintre motivele care au dus la izbucnirea Revoluţiei la Timişoara. “Cred că am avut un impact major în viaţa lui Laszlo Tokes. Iar el a avut un mare impact asupra istoriei comunităţii sale, a ţării sale şi a Europei de Est într-un fel”, afirmă Michel Clair, la prezentarea filmului la Berlin.

Regizorul Arpad Szoczi este convins că filmul său aduce elemente noi despre evenimentele din 1989.

“Am adus ceva nou prin acest film, pentru că niciodată până acum nu am vrut să vorbesc despre această misiune secretă. În urmă cu doi ani am auzit că se pot verifica dosarele de la Securitate. Această poveste m-a chinuit ani de zile, şi pe mine, şi pe cei care au participat la propriu. Când am aflat că pot să fac această cercetare, am început să-i sun pe toţi cei care au fost implicaţi, ca să-i întreb dacă vor să mă ajute. Toţi au acceptat”, spune regizorul.

GENOCID: Afacerea băsesciană Roșia Montana și grupul de interese dintr-un paradis fiscal decembrie 22, 2009

Ministrul economiei, Adriean Videanu, a anunțat că va include controversatul proiect Roșia Montana în programul de guvernare. O afacere din care statul român pierde enorm. Financiar dar și din punctul de vedere al mediului. Dar nu numai. La ultima confruntarea din campania electorală, Traian Băsescu s-a ferit să spună ceva concret de Roșia Montana când a fost întrebat direct de subiect. Doar o stratagemă. Chiar amicii președintelui au devolat în Germania că proiectul Roșia Montana este o afacere a PD-ului și a lui Traian Băsescu. Lecturați în continuare:

Reiau o postare de pe blogul meu de acum câteva săptămâni preluînd un material de la Radio Deutsche Welle semnată de unul din sustinătorii președintelui Traian Băsescu:

O relatare de la Radio Deutsche Welle, postul de radio finanțat de guvernul german:

Compania minieră care intenţionează să exploateze aurul de la Roşia Montană cu ajutorul cianurilor se bucură de susţinerea tacită a guvernului PD-L şi, de aceea, a preşedintelui Traian Băsescu.

Preşedintele Traian Băsescu nu a putut ascunde că a susţinut mereu în mod tacit proiectul de la Roşia Montană. Iniţial a făcut declaraţii explicite de susţinere, pe care cei interesaţi şi le amintesc, dar ulterior, atunci cînd proiectul a devenit nepopular, a preferat să tacă. Mulţi dintre militanţii PD-L din guvern şi din structurile administraţiei locale au susţinut, în schimb, expansiunea companiei Gold Corporation, fără să facă declaraţii, ci pur şi simplu prin continuarea procedurilor de avizare.

Traian Băsescu ignoră „grupurile de interese“ de la Roşia Montană

Este grăitor însă că Traian Băsescu, care a făcut carieră politică combătîndu-i pe „oligarhi“ şi „grupurile de interese“, nu a avut nimic de spus despre exploatarea de la Roşia Montană. Or, proiectul acesta nu aduce statului român decît beneficii minore, provocînd în schimb pierderi ireparabile. Este iarăşi de mirare că omul politic care a combătut în termeni de o duritate fără egal concesionarea resurselor incerte din zona Insulei Şerpilor şi care critica la un moment dat chiar şi privatizarea Petrom, nu a remarcat că statul român nu deţine decît 19,3% din acţiunile companiei miniere de la Roşia Montană şi că redevenţa este de 2%. Traian Băsescu care, în calitate sa de candidat, vorbea maliţios-aluziv de „tainul“ francezilor, care obţinuseră o parte din distribuţia gazului, a trecut complet sub tăcere „tainul“ companiei Gold Corporation şi a celor care au semnat contractul de asociere.

De asemenea preşedintele ignoră că Roşia Montană Gold Corporation este înregistrată într-un paradis fiscal şi că este prin urmare o manifestare tipică a „grupurilor de interese“, adică a acelora care, prin diverse tertipuri, bani plasaţi cu tîlc şi multă perseverenţă, reuşesc să ajungă „pe masa guvernului“.

La GDS, preşedintele a refuzat să discute despre distrugerile implicate de exploatarea minieră

La întîlnirea recentă cu membrii GDS, preşedintele Traian Băsescu a declarat că nu este edificat cît priveşte proiectul minier de la Roşia Montană şi că aşteaptă concluziile unei echipe de specialişti francezi. La obiecţiile ridicate de Horia Roman Patapievici, care a evocat distrugerea patrimoniului arheologic, preşedintele a închis brusc subiectul, vizibil incomodat de cursul discuţiei.

A fost încă o dezbatere ratată, încă o ocazie prin care s-ar fi putut pune mai bine în lumină planurile reale ale celui care aspiră la un al doilea mandat. A fost însă un semnal de alarmă că preşedintele României, după atîţia ani de dezbateri publice, de campanii sonore şi de contra-campanii, după atîtea rapoarte tehnice şi dezbateri parlamentare, nu are nici o opinie.

Este poate interesant să-i semnalăm preşedintelui că unul dintre consilierii săi, Peter Eckstein, a fost în legislatura trecută iniţiatorul unui proiect de lege care propune interzicerea cianurilor în minerit. Argumentaţia se întemeia nu doar pe precedentele catastrofale bine cunoscute, –  cum a fost poluarea Tisei în anul 2000 cu cianuri de la exploatarea auriferă de la Baia Mare – dar şi pe exemple politice semnificative.

Parlamentul german a dezavuat exploatările bazate pe cianuri

În ianuarie 2002, Parlamentul Federal German adopta o moţiune cu privire la exploatările de acest tip şi în care se atrăgea atenţia asupra riscurilor: „odată ce resursele au fost epuizate, companiile miniere pleacă, iar populaţia locală abandonată este nevoită să înfrunte singură problemele de mediu provocate de exploarea minieră. Drepturile omului sînt încălcate prin strămutarea oamenilor de pe pămînturile lor natale sau prin pierderea mijloacelor de subzistenţă din cauza accidentelor. În mod frecvent, companiile miniere declară faliment după epuizarea resurselor şi nu îşi mai îndeplinesc obligaţiile contractuale“.

Legea împotriva cianurilor nu a fost adoptată şi subiectul a intrat în tăcere. „Grupurile de interese“ au obţinut atunci o importantă victorie de etapă. Împotriva proiectului de la Roşia Montană s-a constituit însă o largă coaliţie „ecumenică“, care îi cuprinde deopotrivă pe ecologişti şi pe conservatori, pe români şi pe unguri, şi care deplîng (ce-i drept fără vigoare) nu doar distrugerile naturale, dar şi cele privitoare la patrimoniul cultural şi nu în ultimul rînd la farmecul imponderabil ale unei lumi vechi aflate în pragul dispariţiei.

„Liberalismul“ preşedintelui şi a celor care susţin explicit sau tacit proiectul pare de-a dreptul brutal şi insensibil.  În orice caz, preşedintele este dator să spună clar ce poziţie are faţă de acest proiect şi să nu se mai ascundă în spatele unor „specialişti“.

Prea slugarnicul Daniel decembrie 22, 2009

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a făcut luni în plenul reunit al celor două Camere ale Parlamentul un gest fără precedent. A ținut un soi de slujbă de la microfonul Camerei Deputaților pentru miruirea lui Traian Băsescu ca președinte la ceremonia instalării acestuia pentru un al doilea mandat.

Un gest care nu a mai avut loc în România dinainte de instaurarea comunismului. Un gest de misticism demn de dictaturile din lumea islamică.

În vremurile când România era monarhie, șeful Bisericii Ortodoxe îl binecuvânta pe Suveran în sensul triadei istorice a națiunii române: Tronul, Biserica, Armata. Nu în Parlament însă, ci în Biserică!

Niciodată Biserica nu a fost folosită într-un mod atât de pervers! Călcată în picioare la propriu!

Astăzi, România este un stat în care cultele sunt independente de stat conform unei legi promulgate chiar de președintele Traian Băsescu în 2006 și care proclamă că toate credințele sunt egale în fața legii și nici o autoritate nu poate da prioritate uneia sau alteia dintre acestea.

Biserica este independentă de autoritățile politice. Ceea ce a făcut Traian Băsescu cu acordul implicit al Patriarhului Daniel este un abuz demn de un fundamentalism religios, care speram cu toții că a fost aruncat la coșul de gunoi al istoriei și care nu își are locul în nici o țară civilizată.

În istoria noastră recentă, Nicole Ceaușescu a mai încercat să-și subordoneze cultele și, implicit, Biserica Ortodoxă. În timpul Marii Adunări Naționale, Patriarhul Teoctist a devenit membru de drept al parlamentului UNICAMERAL comunist și cânta la masa PCR. În 1938, Regele Carol al II-lea și-a instaurat dictatura personală numindu-l pe Patriarhul Miron Cristea premier și  folosindu-l pentru instaurarea dictaturii sale personale. Mai apoi, Biserica a fost jucată la barbutul comunist și a cântat în surdină, dar veselă, Internaționala.

Gestul lui Daniel este cu atât mai surprinzător știut fiind faptul că PD-L este partidul cultelor neo protestante. Practic nu avem de a face numai cu o plecăciune a Patriarhului în fața Omului Suprem, ci mai ales cu un gest prin care Biserica Ortodoxă este batjocorită. Cu acordul său implicit. Arginții au cântărit și de data aceasta, dar mă tem că nici un ban nu va putea spăla rușinea.

O rușine nu numai pentru Patriarh, dar mai ales pentru noi, credincioșii ortodocși. Dar nu numai. Am tot respectul față de frații greco și romano catolici, cât și față de cei neoprotestanți, dar la acest abuz de putere toți ar trebui să reacționeze deoarece le va veni și lor rândul. Unora le-a venit deja. Vedem cu toții mizeria Cathedral Plaza.

Trebuie să fim cu toții solidari să apăram Bisericile de mizeria politică! Biserica nu face politică!

Art. 9  din Legea nr. 489/2006 promulgată de președintele Traian Băsescu prevede că:
(1) În România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee.
(2) Cultele sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice. Statul, prin autorităţile sale, nu va promova şi nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminari faţă de vreun cult

Guvernul a scăpat de grija lor: 1,6 milioane de români peste graniţe decembrie 18, 2009

Românii sunt în UE cel mai mare grup de emigranţi provenind dintr-un stat membru, numărul lor ajungând la 1,67 milioane. Partea proastă pentru guvern: taxe mai mici încasate pe veniturile acestora. Partea bună: ajutoare de şomaj mai puţine plătite acestora, un adevărat avantaj pentru Guvern, deoarece în România sunt doar 50.000 de locuri de muncă disponibile.

Cei mai mulţi români plecaţi la muncă în străinătate au plecat la cules de căpşuni

// <![CDATA[//

Românii reprezintă al treilea grup de emigranţi din UE, după Turcia (2,4 milioane) şi Maroc (1,7 milioane), arată statistici făcute ieri publice de către Eurostat. Românii erau 15% din totalul emigranţilor din UE. Cei mai mulţi români se găsesc în Spania, 738.000. Alţi 625.300 sunt în Italia, iar 65.000 în Ungaria. Ţara noastră găzduieşte cei mai puţini străini, numai 26.000, potrivit datelor Eurostat pentru 2008. În acest an, 37% din străinii care locuiau în Uniunea Europeană erau cetăţeni ai unui alt stat membru, se arată în datele publicate de Eurostat. România este urmată de Italia, de unde au emigrat 1,3 milioane de cetăţeni, adică 11% din totalul străinilor cetăţeni europeni.

Publicitate

// <![CDATA[//

Pe locul al treilea se află Polonia, cu 1,2 milioane de cetăţeni, urmată de Albania cu un milion de emigranţi.

Pe de altă parte, România se află pe ultimul loc în ceea ce priveşte proporţia cetăţenilor străini găzduiţi. Astfel, mai puţin de 0,1% din populaţia totală era constituită în 2008 de cetăţeni străini. Mai exact, potrivit datelor Eurostat, în România trăiau 6.000 de cetăţeni provenind din alte ţări membre UE, şi alţi 20.000 provenind din ţări aflate în afara Uniunii, ajungându-se la un total de numai 26.000 de cetăţeni străini.

Ţările UE preferate de emigranţi au fost, în 2008, Germania (7,3 milioane de străini), Spania (5,3 milioane), Marea Britanie (4 milioane), Franţa (3,7 milioane) şi Italia (3,4 milioane). În total, aproximativ 75% din cetăţenii străini din UE locuiau în aceste cinci state membre. În România, cel mai mare grup de cetăţeni străini a fost în 2008, potrivit Eurostat, cel al moldovenilor (5.500 de cetăţeni), urmaţi de cetăţenii turci (2.200) şi de cei chinezi (1.900).

20 de ani decembrie 17, 2009

20 de ani de la Revolutie .

20 de ani in care vinovat pt. inabusirea sangeroasa a revoltei organiizate de unguri , rusi si americani e considerat Ceausescu. Dar Ceausescu e mort … deci nu poate recunoaste fapta.

Da au trecut 20 de ani de asa zisa democratie originala . Nici ca la rusi …nici ca la americani.

O revolutie care a fost mai mult o lovitura de stat organizata de KGB si de serviciile secrete maghiare care vedeau o oportunitate de ocupare a Ardealului.

Ca Iliescu e omul KGB-ului e clar dar sa nu uitam ca Basescu e omul CIA-ului.

Neoconservatorul român decembrie 11, 2009

De mult îmi doresc să scriu şi eu ceva pozitiv despre Vladimir Tismăneanu. Adevărul e că nu am nimic cu ideologul sau propagandistul care poartă acest nume, deşi poate că-l invidiez sincer pentru că trăieşte într-un oraş tihnit precum Washington.

Cine a fost acolo înţelege bine ce vreau să spun. Mă rog, fiecare cu norocul lui. În fine, am găsit. Pot să-l privesc şi eu pe Volodea dintr-un unghi favorabil. Sper să nu-i dau totuşi emoţii prea mari.
Vladimir Tismăneanu are o calitate care merită subliniată: el e unitatea de măsură, etalonul neoconservatorului român. Omagiul pe care l-a scris de curând la dispariţia lui Irving Kristol, fondatorul ideologiei neoconservatoare, m-a decis să fac acest gest reparatoriu şi să-i dau neoconservatorului român ce i se cuvine de drept.

Irving Kristol, dispărut la o vârstă venerabilă, a fost, împreună cu Norman Podhoretz, printre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai doctrinei neoconservatoare, dominantă în anii Reagan şi ai celor doi Bush.

În tinereţe, Irving Kristol a fost militant troţkist, la fel ca Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase şi, probabil, Dan Pavel. Troţkismul, în anii ’70-’80, avea la Bucureşti, sub Nicolae Ceauşescu, ceva acut comic. Mi-l amintesc pe Stelian Tănase ţinându-mă de nasture pe Calea Victoriei şi nuanţându-mi în şoaptă troţkismul versus stalinismul. Ce trebuie spus în avantajul lui Vladimir Tismăneanu e că neoconservatorismul său nu se deosebeşte cu nimic de cel al tovarăşilor săi mai vârstnici şi mai cunoscuţi. Mai toţi neoconservatorii din ultimii treizeci de ani au fost în tinereţe troţkişti, marxişti, leninişti, comunişti, sindicalişti, extremişti diverşi de stânga, anarhişti. La maturitate au virat spre dreapta.

E o evoluţie naturală să fii de stânga la tinereţe, pentru ca apoi, după ce te-ai aşezat burghez în viaţă, să te instalezi confortabil la dreapta. Aşa cum se verifică mereu şi zicerea bine cunoscută „la vremuri noi, tot noi“. Neoconservatorii au reuşit într-un timp relativ scurt, începând cu Margaret Thatcher şi Ronald Reagan, ceea ce n-a reuşit stânga democrată într-un secol, adică să-i pună pe butuci pe conservatorii clasici. Lecţia a fost bine însuşită de PD, iar PNŢ a fost hocus-pocus scos de pe scena politică. Marian Miluţ e şi el un mic neoconservator infiltrat. Ultimul candidat conservator în America a fost Sarah Palin, ridiculizată temeinic atât de media afiliate stângii, cât şi de cele devotate neoconservatorilor. În viitor, după ce conservatorii se vor trezi din păcăleala neoconservatoare, nu e deloc exclusă o apropiere a lor de social-democraţi. În ceea ce priveşte PDL, afilierea sa la neoconservatorism pare a fi încă un secret de stat.

Nici virajul PD de la stânga la dreapta nu e chiar atât de original. Surprinzătoare nu sunt decât amploarea şi viteza de execuţie. Adică dimineaţa partidul era de stânga, iar după-amiaza, în întregime, a devenit miraculos de dreapta. Se pare că lucrul e fără precedent în Europa. Desigur, virajul s-a produs sub atenta supraveghere a unor guru neoconservatori precum Vladimir Tismăneanu şi/sau Alina Mungiu-Pippidi.
Dar să revenim la Tismăneanu. I se reproşează sistematic că e autorul a sute de articole în care, tânăr fiind, proslăvea ideologia comunistă. Dar faptul nu e în nici un fel incompatibil cu noua sa orientare neoconservatoare. Se găsesc în aceeaşi situaţie minţi mult mai puternice, intelectuali mai consistenţi decât el. Cărţile lui nu sunt, de altfel, decât destul de mediocre şi banale compilaţii. Cei care n-au avut acces la sursele sale la vremea lor riscă să-l ia foarte în serios. O fac pe contul lor. Nici producerea de compilaţii livrate drept mari descoperiri personale nu e foarte originală la Bucureşti. Alţi doi proaspeţi neoconservatori – Andrei Pleşu, cu îngerii săi, şi Patapievici, cu al său om recent – au procedat la fel. Tismăneanu nu e cu nimic mai rău din acest punct de vedere.

Desigur, discuţia despre neoconservatorii români, cu PDL ca utilaj politic de încercare, e mult mai largă şi mai complicată. Eu n-am făcut decât s-o deschid aici cu o lămurire în favoarea lui Tismăneanu. Fără mare legătură cu insultele stupide pe care mi le aplică de ceva vreme. În schimb, ce nu mi-e mie deloc clar e situarea sa geografică. Nu înţeleg cum poţi să fii neoconservator român, să faci rapoarte finale în Parlamentul României, fiind cetăţean american şi locuind la Washington. Parcă totuşi comisarii sovietici s-au deranjat să se mute pe Dâmboviţa.

Democratia decembrie 9, 2009

Un fragment dn interviul acordat pentru Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien de avocatul dr. Peter Wittmann, membru al Parlamentului din Austria, deputat din partea Partidului Social-Democrat SPÖ, presedinte al Comisiei Parlamentare pentru Constitutie, presedinte al Grupei parlamentare de prietenie Romania-Austria. Foarte relevant pentru diversiunea pusă la cale în turul întâi al prezidențialelor de către Traian Băsescu.

-Reducerea cheltuielilor activitatii parlamentare preocupa pe multa lume in toata Uniunea Europeana. Care este parerea dumneavoastra?

-Premiza activitatii democratice nu se poate reduce doar la dorinta de economisire. Austria isi permite alaturi de cele doua Camere ale Parlamentului inca noua Parlamente ale landurilor. Acestea corespund landurilor federale. Nu faceti economie la democratie!

Domnia unuia ar fi cea mai ieftina; este insa raul cel mai mare!

Consider ca este, politic vorbind, foarte important ca numarul mandatarilor din Parlamente sa nu se reduca excesiv. Fiecare dintre acestia reprezinta o anumita regiune, respectiv o anumita grupa de populatie. Cand aceasta grupa de populatie devine prea mare, se pierde contactul direct cu politica. Acesta este necesar pentru a pastra acceptul popular. E important sa intelegem ca intr-un colegiu electoral, indiferent daca in Romania sau in Austria, toti alegatorii trebuie sa poata fi reprezentati ulterior exercitarii votului.

Cand din ce in ce mai putini deputati devin responsabili pentru din ce in ce mai multi oameni, se pierde acceptul fata de politica. La un moment dat legatura cu individul se rupe. Politica se va face astfel fara a mai implica populatia. Este necesar ca democratia sa reprezinte o valoare a statului. Aceast lucru este valabil oriunde in Uniunea Europeana. Atrag atentia ca interactiunea politico-democratica nu trebuie tratata exclusiv sub premiza reducerii costurilor.

Nu vorbim despre o societate comerciala. Este vorba despre compensarea intereselor dintre oameni, dintre institutii si oameni, dintre putere si oameni si dintre administratie si oameni. Toate acestea trebuie sa ramana garantate!

S.O. Vîntu: «Am intrat în business de foame» decembrie 8, 2009

Sorin Ovidiu Vîntu crede că cea mai mare greşeală făcută de guvernele de după 1989 o reprezintă privatizările. Spune că în România tinerii nu au nicio şansă să câştige bani prin mijloace cinstite şi, surpriză, pretinde că nu-i plac afacerile.

Rep: Dacă aţi avea acum 25 de ani, fără bani şi fără perspective de angajare, ce aţi face?
SOV: Îmi este imposibil să mă ipostaziez… Eu, la 25 de ani, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-mi câştig existenţa, fără a-mi alege mijloacele.

Rep: Ce şanse ar avea un tânăr să facă bani în România în momentul de faţă?
SOV: Să facă bani cinstit în Ro­mâ­nia?

Rep: Da.
SOV: Absolut niciuna.

Rep: Şi necinstit?
SOV: O grămadă.

Rep: Mulţi spun că perioada în care ne aflăm este una nefavorabilă antreprenoriatului. Dumneavoastră ce credeţi?
SOV: Din grija statului. Aşa cum am declarat tot într-un ziar din grupul dumneavoastră de presă, o conducere mai cretină decât cea care a fost în România ultimilor cinci ani nu a mai existat de la fanarioţi încoace. Una în care statul a devenit duşmanul personal al fiecărui antreprenor din România. Statul trebuie să fie partenerul de afaceri al întreprinzătorului, nu asasinul lui.

Rep: Ce ar trebui să facă oamenii care conduc afaceri mici pentru a supravieţui pe timp de criză?
SOV: Orice. În condiţiile în care statul român agresează într-un asemenea mod, violentează într-un asemenea mod clasa de business, aceasta este legitimată să facă orice pentru supravieţuire. Pentru că această clasă de business oferă locuri de muncă. Graţie acestei clase de business mai supravieţuiesc câteva milioane de familii în România.

Rep: Unde se termină acest „orice“? Un om de afaceri poate să facă orice ca să  supravieţuiască?
SOV: Ca să salvgardeze locurile de muncă ale salariaţilor săi. Să dea şansa şi altor oameni să trăiască.

Rep: Poate folosi orice mijloc pentru a face lucrul acesta?
SOV: Imaginaţia mea nu are limite. Acum, fiecare după capacităţile lui intelectuale.

Rep: Care sunt domeniile în care vedeţi afaceri profitabile în 2010 – 2011, în România?
SOV: Dacă aş avea vreo idee, fiţi convinsă că aş păstra-o pentru mine.

Rep: România se află tot în criză de 20 de ani de zile. Are vreo şansă să iasă din aceasta?
SOV: Prima criză şi singura criză autentică românească este criza morală. Ea le generează pe toate celelalte.

Rep: Şi va scăpa vreodată?
SOV: Cred că la a treia generaţie.

Rep: Cât de mult v-a ajutat şcoala în afaceri?
SOV: Decisiv. Dar eu am făcut şcoală. Şcoala m-a învăţat în primul rând să gândesc. Pe timpul meu chiar s-a făcut şcoală.

Rep: Şi acum nu se mai face şcoală?
SOV:  Citesc presa, mă uit pe televiziuni, când sunt în maşină, mai ascult la radio. În comparaţie cu şcoala pe care am făcut-o eu, nivelul actualei generaţii este îngrijorător de scăzut. Este îngrijorător pentru viitorul României.

Rep: Care sunt, în opinia dvs., cele mai proaste decizii luate de guvernele de după 1989 din punct de vedere economic?
SOV: Privatizările reprezintă cea mai proastă decizie pe care guvernele României au luat-o din ‘89 până acum. Părăsirea pieţei ruseşti, a doua prostie uriaşă pe care guvernele au făcut-o. Nelansarea unor programe naţionale, programe statale în infrastructură, este o a treia decizie greşită pentru România.

Rep: Dacă aţi fi preşedinte, ce măsuri de ieşire a României din criză aţi adopta?
SOV: Bucuraţi-vă şi rugaţi-vă lui Dum­nezeu să nu fiu eu preşedintele României. Bucuraţi-vă că nu sunt şi rugaţi-vă la Dumnezeu să nu ajung. Să nu ajungă vreodată unul ca mine preşedintele României.

Rep: De ce?
SOV: Urăsc beţivii şi proştii. Un tip care urăşte, care are capacitatea de a urî aşa cum îi urăsc eu pe beţivi şi pe proşti, n‑are voie să ajungă să aibă puterea unui preşedinte.

Rep: Care sunt primele măsuri la care aţi apelat în business ca reacţie la criză?
SOV: Reducerea costurilor şi extin­derea.

Rep: Aveţi în plan investiţii pentru 2010?
SOV: M-am extins deja în Moldova. Mă voi extinde în Ungaria şi în Serbia (afaceri în presă, n.r.).

Rep: Nu vă interesează şi alte bu­si­nessuri?
SOV: Aici în România? Atâta timp cât va exista mentalitatea asta bizară a clasei politice că oamenii de afaceri sunt nişte tâlhari, eu nu mai investesc niciun ban în România.

Rep: Dar în afară, vă interesează?
SOV: Da, evident!  În afară operez. Din ce credeţi că trăiesc aici? Cu ce credeţi că îmi susţin businessul de aici? Cu ceea ce produc în alte ţări.

Rep: Nu v-aţi gândit niciodată să plecaţi din România?
SOV: Ba da. M-am gândit în 2000, când România a tăbărât cu o furie turbată asupra mea. Timp de o săptămână m-am gândit dacă să plec sau să rămân. Am decis să rămân pentru tot restul vieţii mele aici.

Rep: De ce?
SOV: Pot supravieţui în orice colţ din lumea asta, dar de trăit, nu pot trăi decât aici. Pentru că ador limba română. Cel mai bine pot comunica cu cei care vorbesc aceeaşi limbă ca mine.

Rep: Pentru dvs., ce reprezintă a­fa­cerile? O pasiune, un mijloc de a câştiga bani…
SOV: Mie nu-mi plac afacerile.

Rep: Atunci de ce le faceţi?
SOV: De foame. Am intrat în business de foame, dar mie nu-mi place bu­si­nessul. Sărăcia m-a aruncat în business. Nu este dimensiunea mea naturală.

Rep: Care este secretul dumneavoastră în afaceri?
SOV: Nu este ni­ciun secret. Este pur şi simplu noroc. Să nu vă închipuiţi că cei care fac bani sunt de o inteligenţă superioară. E o simplă chestiune de noroc. Mulţi au încercat, unii au avut noroc şi au reuşit, alţii n-au avut noroc şi n-au reuşit.

Rep: Cât timp vor mai rezista ziarele în print?
SOV: Nu vă pot da un termen, nici măcar o aproximaţie. Ceea ce vă pot spune e că, din punctul meu de vedere, presa pe suport de hârtie va dispărea. Nu ştiu în cât timp, dar eu sunt convins că va dispărea.

Rep: Care este ziarul dvs. preferat?
SOV: Fără discuţie, „Gândul“. Cred că datorită lui Cristian Tudor Popescu. După aceea, „Cotidianul“.

Rep: Dar post de televiziune?
SOV:  Mi-a plăcut de când mă ştiu literatura science fiction şi, evident, filmele. Când am timp, mă uit întotodeauna pe AXN Sci Fi.

Rep: Dar site?
SOV: Eu nu ştiu să lucrez cu computerul. Nu ştiu să deschid un computer.

Rep: De 20 de ani, românii se tot plâng de aproape tot ce-i în jurul lor. Pe dumneavoastră ce vă dezamăgeşte cel mai mult în România?
SOV: Scăderea nivelului intelectual al României.

Rep: Sunteţi fericit, domnule Sorin Ovidiu Vîntu?
SOV: La 54 de ani, numai proştii sunt fericiţi. Fericit eşti la 18, la 20, la 30. La anii mei, nu mai eşti fericit.

Rep: Banii au contribuit vreodată la fericirea dumneavoastră?
SOV: Evident că nu. Nu la fericirea. La liniştea mea.

Rep: Dormiţi liniştit, domnule Sorin Ovidiu Vîntu?
SOV: Din perspectiva aluziei dumneavoastră, da.

Rep: Aţi făcut vreodată o faptă bună?
SOV: Eu comit doar fapte necesare, nu fapte bune. Din acest punct de vedere, mă puteţi eticheta drept amoral.

Atâta timp cât va exista mentalitatea asta bizară a clasei politice că oamenii de afaceri sunt nişte tâlhari, eu nu mai investesc niciun ban în România.

Eu nu ştiu să lucrez cu com­puterul. Nu ştiu să deschid un computer.

Averea lui Vîntu

Ascensiune Sorin Ovidiu Vîntu a urcat  trei poziţii în ediţia 2009 a Top 300 Capital, ajungând pe locul patru, cu o avere estimată la 1,2-1,25 miliarde de euro.

Istoric Născut în 1955 în oraşul Roman, este unul dintre cei mai controversaţi oameni de afaceri din România. A devenit cunoscut odată cu prăbuşirea Fondului Naţional de Investiţii, pentru care a şi fost condamnat la trei ani cu suspendare. De numele său sunt legate, direct sau indirect, zeci de firme, dar cel mai important business pe care îl controlează în România este grupul media Realitatea-Caţavencu, care include patru posturi de televiziune, trei posturi de radio, zece titluri de presă scrisă, o agenţie de presă şi o divizie de new-media. Susţine însă că nu el, ci copiii lui sunt proprietarii grupului de presă care i-a adus, la pachet, titulatura de „mogul“ şi antipatia declarată a lui Traian Băsescu.

Securitatea a învins încă o dată Partidul Comunist decembrie 8, 2009

de Cristian Tudor POPESCU

Securitatea a învins încă o dată Partidul Comunist. E echitabil, dacă ne gândim că Ion Iliescu a avut două mandate şi Traian Băsescu are şi el două, Emil Constantinescu fiind un accident. Ura a învins frica. “Comuniştii” şi “capitaliştii” moguli au fost consideraţi mai periculoşi decât criza economică.

Încă o dată, trebuie să constat că Mircea Geoană, nefiind inteligent, îşi permite şi luxul de a nu fi onest. Vorbind în termeni sportivi, el ar fi trebuit să fie conştient, în momentul exit-poll, că “victoria” i se datorează prea puţin lui însuşi. Dacă ar fi să-i numărăm pe românii care l-au votat pe Geoană pentru Geoană, nu aduna nici 30%, cât a luat în primul tur – a fost votat pentru PSD, pentru Crin Antonescu, în speranţa pomenilor de la stat şi, nu în ultimul rând, pentru că celălalt candidat era Traian Băsescu. O minimă conştiinţă ar fi trebuit să-l oprească de la ţopăială, îmbrăţişări, mâini fluturate pe sus şi prezentări de cravate chiar şi dacă ar fi câştigat în mod real. Asta nu ţine de politică, ţine de structura umană.

//

Acum, dl. Geoană iese şi spune că PD-L a furat alegerile. Nu ştiu pe ce se bazează, dar, dacă e aşa, mai mult ca sigur n-a furat mai mult decât PSD. Şi hai să ne imaginăm că ar decide Curtea Constituţională repetarea alegerilor: atunci, prezenţa la vot ar sări de 60%, iar Băsescu ar câştiga la o diferenţă de 10 procente.

Declaraţia lui Traian Băsescu făcută incorect, cu 4 minute înainte de închiderea urnelor, deschide perspectiva clară unui mandat identic cu primul. Aceeaşi postură agresivă, resentimentară, cu acuze şi insulte. Dacă s-ar fi mărginit la a spune: “Am învins, haideţi să aşteptăm cifrele oficiale şi o să vedeţi că-i aşa”, era în regulă. Adăugând şi zicerea tip C.V. Tudor “mitraliată” luni noaptea: “Un fleac, i-am ciuruit!” – pe cine, pe românii care nu l-au votat pe el? – avem, într-adevăr, “ză seim picceăr” ca în 2004, cum zice “noul” preşedinte. 5 ani am sperat că dl. Băsescu va învăţa să fie preşedinte. Nu mai am putere să sper şi pentru următorii 5.

Este posibil ca Mircea Geoană şi Crin Antonescu să piardă preşedinţia partidelor lor şi să fie traşi pe linie moartă sau chiar în afara politicii în urma acestei înfrângeri. În cazul d-lui Geoană, o asemenea soartă ar fi binemeritată – ar putea să se ducă să se relaxeze în exit pool, piscina unde dl. Vântu îşi îneacă vechii prieteni.

Frângerea traiectoriei politice a lui Crin Antonescu, victimă a inevitabilei combinatorici postalegeri, ar fi însă, după părerea mea, o pierdere majoră, nu numai pentru PNL, dar şi pentru politica românească. Inteligent, ferm, înzestrat cu o tărie de caracter ieşită din comun, el a fost adevăratul adversar al lui Traian Băsescu. După prestaţia fatală a lui Geoană în ultima întâlnire televizată, în loc să se pună la adăpost, cum se face de obicei în politica noastră, Crin Antonescu a ieşit să susţină cauza până la capăt mai curajos decât pesediştii lui Geoană. L-a zdruncinat serios pe Traian Băsescu când a fost faţă în faţă cu el. Antonescu reprezintă tipul de politician “generaţia următoare”, care nu are legături nici cu Partidul Comunist, nici cu Securitatea. Crin Antonescu este speranţa că aceste alegeri prezidenţiale au fost ultimele în care s-au înfruntat candidatul PCR cu candidatul Securităţii.

Aşa că îi sfătuiesc pe votanţii anti-Băsescu bătuţi de gândul emigrării să mai chibzuiască înainte de a o face. Nu de alta, dar aproape toţi cei care au plecat înaintea lor au ajuns să-l voteze pe Băsescu.